EXCLUSIV: Circulara Chinotitei Sf. Munte Athos, referitoare la „sinodul” din Creta: E nevoie de unitate, condamnăm tendințele schismatice, cum ar fi „întreruperea pomenirii”

Chinotita Muntelui Athos, formată din reprezentanții a doar 5 mănăstiri din Sfântul Munte s-a întâlnit pe 1 ianuarie pentru a discuta deciziile pseudo-sinodului din Creda. Chinotita consideră documentul „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” ca fiind neclar în a exprima unicitatea unei singure Biserici, cea Ortodoxă. Totodată  a subliniat că textele sunt lipsite de dispoziții pentru a descuraja acte și declarații care spun că eterodocșii au botez valid și preoție, apoi chinotita și-a exprimat dezacordul cu privire la faptul că au fost acceptate căsătoriile mixte la nivel local.

Cel mai grav este faptul că reprezentanții Chinotitei subliniază necesitatea de a menține unitatea și condamnă tendințele schismatice, făcând referire la „întreruperea pomenirii ierarhului”, care nu este justificată.

Acest gen de circulară este modelul oficial pe care l-au folosit toate patriarhiile semnatare în Creta. Se pare că a fost transmis de o unică sursă.

Circulara Chinotita Muntelui Athos referitor la sinodul din Creta

La cea de a 203-a Sinaxă Extraordinară a Sfintelor Mănăstiri, din data de 23.09.2016, s-a considerat că „documentele finale oficiale ale Sinodului trebuie studiate cu prudență; evaluate aspectele pozitive și notate eventualele neclarități pe care le conțin și care necesită lămuriri”. Nouă ni s-a încredințat studiul și evaluarea documentelor finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta (16-27 iunie 2016) în vederea întocmirii unui raport cu privire la acestea.

Simțind neputința noastră, dificultatea lucrării încredințate nouă, dar și povara responsabilității noastre înaintea tradiției aghioritice mărturisită de peste un mileniu, dar și recentă, chemăm cu dinadinsul mijlocirile Ocrotitoarei cinstitului nostru loc, Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea, și ale Cuvioșilor Părinți Athoniţi, cunoscând că fundamentul oricărei poziții teologice trebuie să izvorască din viețuirea sfântă duhovnicească a Tradiției apostolice a Bisericii, pe care au avut-o sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți și la care ne nevoim să fim părtași și noi cu harul lui Dumnezeu.

Legătura indisolubilă dintre sfințenie și expresia autentică a Tradiției Bisericii, care există doar la Sfinții Părinți, este singura garanție pentru călătoria în Duhul Sfânt a Bisericii Ortodoxe luptătoare în lume, dar și pentru mântuirea în Hristos a fiecărui membru al ei. Așadar, în prezentul raport nu am putut să nu avem în vedere cele care s-au spus și scris de Athoniţi şi de cei dinafara Sfântului Munte, de mai curând sau din trecut, de sfinţii recunoscuţi și de unele chipuri sfințite ale Bisericii Ortodoxe.

Cele opt documente finale ale Sfântului și Marelui Sinod din Creta, publicate pe pagina de internet a Sinodului, se numesc documente oficiale și sunt după cum urmează:

1. Enciclica Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe
2. Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe
3. Importanța postului și respectarea lui astăzi
4. Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine
5. Autonomia și modul de proclamare al acesteia
6. Diaspora Ortodoxă
7. Sfânta Taină a Cununiei și impedimentele la aceasta
8. Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană

Întrucât prezentarea minuțioasă a acestora nu reprezintă misiunea comisiei noastre și depășește posibilitățile noastre, ne vom limita la a face unele mențiuni în duhul hotărârii celei de a 202-a Sinaxă Extraordinară a Sfintelor Mănăstiri.

A. Sfântul Munte urmăreşte cu dragoste şi rugăciune neliniştea creştinilor binecredincioşi referitoare la Sfântul şi Marele Sinod şi la documentele sinodale. Sfânta Chinotită nu ar putea rămâne tăcută la rugăminţile fraţilor noştri monahii athoniţi şi ale credincioşilor din lume. Desigur, mai întâi caută să mărturisească adevărul despre dogmă și etos și apoi să vorbească cu bună îndrăzneală, atunci când credința și poruncile evanghelice sunt periclitate. Ea vorbeşte sau tace cu discernământ, pentru ca Biserica să fie zidită, iar poporul lui Dumnezeu să primească sprijin.

Urmărind unitatea Bisericii, pe care o înţelege ca unitatea de credinţă şi (n.n. unitatea) în Hristos a sfintei vieţi duhovniceşti, Sfânta Chinotită a transmis cu discernământ şi îndrăzneală amendamentele care trebuiau aduse documentelor presinodale ale Sfântului şi Marelui Sinod, prin intermediul unei scrisori adresate Sanctităţii Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, datată 12/25 mai 2016, care a fost făcută cunoscută şi Întâistătătorilor celorlalte Patriarhii şi Biserici Autocefale. Prin aceasta, au fost solicitate anumite amendamente la documentele presinodale, lucru solicitat şi de aproape toate Bisericile Ortodoxe.

Un cuvânt sinodal autentic „în conformitate cu teologia Sfinților purtători de Dumnezeu și cu conștiința binecinstitoare a Bisericii” este un cuvânt de mântuire. El diferențiază duhul teandricocentric (divino-uman) al Bisericii de duhul antropocentric (umanist) al oamenilor, religiilor și confesiunilor creștine din afara ei. El vindecă nevoia fundamentală a omului de cunoaștere a Dumnezeului adevărat și a scopului existenței umane. Omul contemporan, care călătorește pe marea acestei vieți și se pierde în tulburări, în griji și dificultăți, are nevoie în primul rând de „adevărul noii vieți duhovnicești în Hristos”, care există numai în Biserica Ortodoxă, după cum doar aceasta este comuniunea Sfinților și oferă comuniunea sfântă duhovnicească în Hristos cu Dumnezeul în Treime Cel Unul Sfânt.

Sfânta Chinotită a solicitat modificări la documentele presinodale pentru a se oferi lumii cuvântul sinodal al Bisericii Ortodoxe curat de elementele care nu sunt mântuitoare, ci împresoară veacul acesta. Așadar, Sfânta Chinotită s-a bazat pe o tradiție îndelungată de mărturisire a credinței ortodoxe, a conștiinței de sine (n.n. a Bisericii) și a eclesiologiei, dar și de sprijinire a încercatei Patriarhii Ecumenice în ridicarea crucii sale.

1. Solicitarea principală a Sfintei Chinotite a fost aceea de a nu fi recunoscuţi eterodocşii ca Biserici, deoarece numai Biserica noastră Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.
2. De asemenea, s-a solicitat sublinierea faptului că dialogurile cu eterodocşii au ca scop întoarcerea acestora la Ortodoxie şi la unitatea spirituală cu Biserica.
3. Conform duhului și textelor mărturisitoare anterioare ale sale, Sfânta Chinotită a cerut ca Sfântul şi Marele Sinod să ia în considerare obiecțiile privind participarea Bisericilor Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB), precum şi opoziţia sa clară faţă de rugăciunile în comun, interzise de sfintele canoane, îmbrăţişările liturgice (n.n. sărutarea păcii din timpul Sfintei Liturghii) şi orice alte gesturi care ar oferi impresia că „suntem acelaşi lucru”.
4. O altă solicitare fundamentală a Sfintei Chinotite a Sfântului Munte a fost aceea de a se consemna limpede faptul că tradiţia bisericească recunoaşte ca „ultim judecător” în materie de credinţă conştiinţa plenitudinii (pleromei) Bisericii, exprimată uneori şi prin membri individuali ai ei şi confirmată în final prin decizia sinodală a episcopilor ortodocşi.
5. Sfânta Chinotită a considerat necesară menţionarea sinoadelor care au avut loc după Sinodul VII Ecumenic: Sinoadele din timpul Sf. Fotie (879-880), Sf. Grigorie Palama (1341-1351) şi din Constantinopol (1282-84 şi 1484), care au anulat conciliile unioniste de la Lyon și Florența. A considerat că prin învățătura (sinoadelor) acestora sunt lămurite deplin diferențele dogmatice și ecleziologice ale eterodocșilor (despre Filioque, harul creat, primatul papal etc.) și se pun baze sănătoase pentru dialogurile teologice bilaterale.
6. În calitate de (părinți) athoniţi și moștenitori ai tradiției ascetice isihaste, am propus ca în documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană să se facă o menţiune mai dezvoltată cu privire la învățătura ortodoxă despre asceza în Hristos, rugăciunea minţii şi îndumnezeirea omului, care, după cum s-a formulat în special de Sfântul Grigorie Palama, pot avea loc doar în interiorul Bisericii, cu harul lui Dumnezeu şi nu independent de acesta, spre deosebire de diferitele tehnici psihosomatice eronate, întâlnite în curente mistice antice și contemporane.

B. Sfântul şi Marele Sinod a fost convocat în condiţiile cunoscute şi în componenţa cunoscută, conducându-şi lucrările cu dificultăţi şi multe discuţii teologice, lucruri comune oricăror sinoade ale Bisericii.

Printre aspectele pozitive ale Sinodului trebuie să se numere şi faptul că Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic a condus lucrările în mod exemplar şi a permis, în cadrul regulamentului, exprimarea liberă a opiniei teologice.

De asemenea, este un fapt că majoritatea episcopilor, chiar şi sub forma delegaţiilor, au participat la Sfântul şi Marele Sinod pentru a confirma conştiinţa de sine a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi nu pentru a aproba o linie ecumenistă.

Nu putem să nu recunoaştem eforturile înţelepte ale Întâistătătorilor şi ale arhiereilor sinodali de a îmbunătăţi documentele. Trebuie, desigur, să lăudăm eforturile teologice ale unor episcopi de a elimina concepte şi fraze teologice ambigue şi de a adăuga propunerile necesare pentru a evita conotațiile ecumeniste ale documentelor.

Pentru obiectivitate şi adevăr facem referire la unele modificări fundamentale care s-au făcut într-o direcţie bună (i.e. dreaptă):

1. În destule locuri ale documentelor, în ceea ce îi priveşte pe cei non-ortodocşi, s-a adăugat precizarea „eterodocşi” pentru a se arăta abaterea lor de la credinţa ortodoxă apostolică şi că nu se găsesc în comuniune cu Biserica Ortodoxă. La Paragraful 21 din documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine se spune limpede că „Bisericile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credinţă a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”.  La paragraful 9 al aceluiaşi document s-a adăugat dispoziţia următoare: „Dialogurile teologice bilaterale sau multilaterale trebuie să se supună evaluărilor periodice la nivel panortodox”. La paragraful 23, Uniaţia a fost asimilată acţiunilor de prozelitism şi acţiunilor de antagonism confesional provocator.
2. Din primul paragraf al capitolului 2 din documentul presinodal Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporanăa fost eliminată referința personalistă cu privire la om: „comunități de persoane în unitatea neamului omenesc, prin harul, viața şi comuniunea Persoanelor Divine în Sfânta Treime”.
3. În ceea ce priveşte tema căsătoriilor mixte cu eterodocşii, s-a menţionat „Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acriviei canonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext)”, însă s-a oferit „posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie… de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale”.

C. După ce a trecut o perioadă de timp satisfăcătoare de la convocarea Sfântului şi Marelui Sinod, trebuie să evidenţiem cu prudenţă şi cumpătare unele aspecte ale documentului sinodal Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, care fiind ambigue necesită o formulare mai clară pentru arătarea adevărului şi liniştirea credincioşilor care aşteaptă părerea (cuvântul) noastră cu dragoste şi nerăbdare şi pentru a evita disputele şi unele situaţii care afectează Biserica şi împiedică zidirea poporului lui Dumnezeu:

1. La paragraful 6, unde se face referire la Bisericile creştine eterodoxe care nu se află în comuniune cu Biserica Ortodoxă, nu trebuie ca doar să se înţeleagă (n.n. tacit), ci să se şi sublinieze explicit diferenţierea dintre eterodoxia acestora raportat la adevărul, credinţa şi tradiţia apostolică a Sinoadelor Ecumenice. În acest fel, Biserica este delimitată corect (i.e. drept) faţă de erezii care subminează adevărul apostolic. Menţiunea Bisericile creştine eterodoxe lasă loc considerării neortodoxe că ortodocşii şi romano-catolicii se află nu în schismă deplină, ci sub regim de întrerupere a comuniunii bisericeşti. Această afirmaţie îi încadrează pe ortodocşi şi pe romano-catolici în Biserica cea Una şi prezintă eterodoxia ca pe o formulare diferită a aceleiaşi credinţe apostolice. De altfel, este cunoscută poziţia fermă a romano-catolicilor de a nu considera Biserica Ortodoxă ca Biserică deplină şi reală, deoarece nu este unită cu Papa şi deci este privată de deplinătatea harului (Declaraţia papală Dominus Iesus, 2000).
2. Lipsesc dispoziţii care să nu permită acţiuni şi afirmaţii care prezintă pe eterodocşi ca având botez şi preoţie autentică şi „biserică” cu har mântuitor. Aşadar, este totalmente incomplet paragraful 23 care spune că dialogul trebuie să fie însoţit de fapte de înţelegere şi dragoste reciprocă. În ceea ce priveşte prezenţa Bisericilor Ortodoxe la CMB (faţă de care Sfântul Munte şi-a exprimat dezacordul), este pozitivă afirmaţia documentului sinodal că acestea „participă la promovarea coexistenţei paşnice şi a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice”, însă participarea Bisericilor Ortodoxe la CMB se fundamentează pe Declaraţia de la Toronto (1950), care este un document inacceptabil din punct de vedere teologic. Se poate pune în mod serios întrebarea dacă această Declaraţie de la Toronto este validată sinodal ca statut valabil de referinţă al Bisericii Ortodoxe! În plus, în documentul sinodal se confirmă participarea ortodocşilor la CMB, în timp ce lipseşte menţiunea necesară că sunt interzise rugăciunile interconfesionale şi nici nu sunt respinse părerile CMB cu privire la Biserică şi Botez, care au fost adoptate în comun (şi de către ortodocşii care participă).
3. Conform documentului sinodal, dialogurile care nu ating acordul cu privire la o temă nu sunt întrerupte ci, dimpotrivă, sunt continuate trecând cu vederea dezacordul teologic (paragraful 11). În mod incontestabil, este drept ca un dialog să se încheie în ciuda dificultăţilor. Continuarea sau întreruperea unui dialog nu reprezintă numai o temă practică, ci are şi însemnătate ecleziologică şi soteriologică. Dialogurile fără rezultat (i.e. neroditoare) contribuie la uzura sensibilităţii dogmatice a teologilor ortodocşi care participă la acestea, precum şi a plenitudinii (i.e. pleromei) Bisericii. Aşadar, ce înseamnă faptul că dialogurile continuă? În privinţa temei majore a Uniaţiei, spre exemplu: este suficientă simpla şi lăudabila menţiune a cuvântului Uniaţie (paragraful 23) printre formele de antagonism confesional, în timp ce Uniaţia este problema prin excelenţă de ordin eclezial care ar fi trebuit soluţionată înainte de începerea dialogului teologic din 1980? Cum va fi interpretată problema Uniaţiei: ca antagonism practic sau ca deviere ecleziologică?
4. Paragrafele 4, 5 şi 6 consacră participarea Bisericii Ortodoxe la dialogurile intercreştine şi la mişcarea ecumenică cu asigurarea faptului că participarea ortodoxă la mişcarea  pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească…constituie expresia constantă a credinţei şi a tradiţiei apostolice în condiţii istorice noi. (paragraful 4). Această formulare înseamnă că Biserica Ortodoxă nu recunoaşte eterodocşii ca Biserică, deşi acceptă numai denumirea aceasta ca „mijloc de discuţie şi legătură”, fiind consecventă credinţei şi tradiţiei ei apostolice şi aşteaptă întoarcerea acestora în sânul ei. Cu toate acestea, o afirmaţie clară, care ar evidenţia unicitatea Bisericii, după cum s-a subliniat de multe ori de către teologi ortodocşi, de Sfântul Munte şi de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în omilia sa din biserica Protaton, ar linişti Biserica Ortodoxă de peste tot şi plenitudinea (i.e. pleroma) ortodoxă.
5. După proclamarea corectă (i.e. dreaptă) în documentul sinodal nr. 4 că „Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească” şi asigurarea explicită din Enciclică a faptului că „Dialogurile multilaterale purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu înseamnă şi nici nu vor însemna niciodată un compromis în materie de credinţă”, nu pot fi valabile acordurile teologice precum cele ale Comisiei Mixte dintre Ortodocşi şi Anticalcedonieni cu privire la Hristologie (1989, 1990) şi ale Comisiei Mixte privind eclesiologia dintre Ortodocşi şi Romano-catolici de la Balamand (1993), deoarece sunt adevărate „compromisuri în materie de credinţă”.

D. Păstrarea unităţii Bisericii este astăzi un lucru imperios. Se aud proteste în Sfântul Munte şi în alte părţi ale lumii care, din nefericire, se dezvoltă şi ajung până la tendinţe schismatice. Fără îndoială, la acestea contribuie şi ambiguităţile din textele sinodale, imprecizia cărora produce condiții prealabile pentru interpretarea lor ecumenistă şi ca urmare conduce unitatea Bisericii la stare de criză. De asemenea, este dificil ca la dialogurile teologice în desfăşurare să se mai aplice cele „acumulate” în deceniile trecute. Documentele Sinodului trebuie să depăşească unilateralismul care se datorează faptului că nu au luat în considerare puternica tradiţie teologică lăsată de purtătorii de Dumnezeu Părinţi contemporani şi de distinşii teologi care au întrevăzut calea dialogurilor ecumenice ca deviere ecumenistă. Nu doar „zeloţii”, după cum li se spune, ci şi voci sănătoase caută un cuvânt al adevărului pentru a fi convinşi şi să se liniştească.

Totuşi tendinţele de „întrerupere a pomenirii” (n.n. ierarhilor) nu sunt justificate. Documentele Sfântului şi Marelui Sinod au deficienţele şi imperfecţiunile lor. Însă nu s-a semnat niciun „termen de unire” precum s-a făcut la Lyon şi în Florenţa şi niciun episcop ortodox nu a aderat la erezia condamnată de Biserică, nici nu a propovăduit „cu capul descoperit” învăţăturile eretice ale eterodocşilor.  O dorinţă nechibzuită în vederea întreruperii pomenirii (n.n. ierarhilor) va aduce bucurie numai duşmanilor Bisericii (cf. canon 15 al Sin. I-II Constantinopol).

Recunoaştem că Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, a manifestat un interes nemărginit pentru ca prin intermediul Sinodului să se exprime ecleziologia ortodoxă clară. Cunoaştem situaţia martirică a Bisericii întâistătătoare a Constantinopolului şi circumstanţele dificile ale Patriarhiilor vechi. Ne punem nădejdea însă în harul atotputernic al Preasfântului Duh. Ierarhii noştri, sfinţitul cler şi poporul binecinstitor nu şi-au pierdut dreptarul credinţei. Aşteptăm cu nerăbdare şi speranţă revizuirea teologică ulterioară a documentelor sinodale şi formularea lor mai autentică, pentru ca acestea să contribuie la îndeplinirea misiunii mântuitoare a Bisericii în lumea contemporană, potrivit rânduielii Sfinţilor Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic: După cum au văzut profeţii, după cum au învăţat Apostolii, după cum Biserica a primit, după cum au dogmatizat Dascălii, după cum întreaga lume a consimţit, după cum a strălucit harul, după cum s-a arătat adevărul…”. Fie ca toţi, cler şi popor, „aşa să gândim, aşa să vorbim, aşa să-L propovăduim pe Hristos – Adevăratul nostru Dumnezeu”!

Acestea aducându-le cu smerenie la cunoştinţa Preacuvioşiilor Voastre şi rugându-ne Domnului nostru Iisus Hristos pentru luminarea cea de sus a arhiereilor noştri, pe umerii cărora stă şi povara cea mai mare a responsabilităţii, rămânem cu multă iubire de aproapele şi dragoste în Hristos, membrii Comisiei: Ierom. Hrisostom (M-rea Cutlumuş), Arhim. Iosif (Mănăstirea Xenofont), Arhim. Elisei (M-rea Simonopetra), Arhim. Tihon (M-rea Stavronikita), Ierom. Luca (M-rea Grigoriou).

sursa: http://basilica.ro/sinodul-din-creta-sfanta-chinotita-tendintele-de-intrerupere-a-pomenirii-ierarhilor-nu-sunt-justificate/