Sinodul care era să fie Mare şi Ortodox: I. Erminia unor absenţe răsunătoare

borate, în parte contestate, ci şi prin câteva absenţe răsunătoare. Cum de au renunţat să participe Moscova, Georgia, Antiohia şi Bulgaria e greu de înţeles, dar putem încerca. Pentru asta avem nevoie să înţelegem relaţiile interortodoxe din prezent. Care au în spate, fireşte, o istorie îndelungată.

În primul rând ar trebui precizat, din capul locului, că Ortodoxia a fost organizată mai bine de un mileniu pragmatic – ea a urmat mereu ordinea administrativă a Imperiului Roman, fiecare cetate mai însemnată având drept păstor un Episcop. Mai mulţi Episcopi se strângeau într‑un Sinod, care putea fi local sau ecumenic, atunci când decidea lucruri de mare importanţă.

Un alt lucru pe care ar trebui să îl precizăm este acela că fiecare Episcop a fost dintotdeauna egal cu oricare altul, un Patriarh de Constantinopol nefiind, în logica harului, mai presus de cel care păstorea o cetate mai măruntă. Într‑un Sinod, fiecare dintre ei avea un singur vot, iar asta pentru că fiecare eparhie, în frunte cu Episcopul ei, este şi reprezintă Biserica întreagă, nu doar o parte a ei, la fel cum într‑o fărâmă infimă din Trupul lui Hristos este, realmente, Trupul întreg.

E o altă logică decât cea cu care ne descurcăm în viaţa de zi cu zi, o logică complet diferită de cea cu care operează ecleziologia catolică, structurată piramidal, cu Papa în vârf, ca autoritate supremă şi infailibilă. Aş îndrăzni să spun că este o logică sau un principiu de organizare care nu poate rodi în afară iubirii frăţeşti. Ceea ce poate fi, în lumea noastră căzută, tulburător de frumos şi, totodată, de inoperant. Pentru că, dacă apar probleme, cine convoacă Sinodul, dacă Episcopii nu vor? În cazul Sinoadelor locale este destul de simplu: Patriarhul, care este „primul între egali”, joacă acest rol, dar când vorbim despre un Sinod ecumenic sau, să îi spunem, panortodox, în măsură să adune mai mulţi Patriarhi la aceeaşi masă, lucrurile se complică. În primul mileniu, rolul acesta a revenit împăraţilor romani, dar cum ordinea lor a apus de mult, locul gol nu poate fi umplut decât de iubire şi bună înţelegere. Sau de diptice…

Ordinea romană

Dipticele prevăd ordinea în care Episcopii sunt pomeniţi la slujba Liturghiei. În cazul întâistătătorilor de Biserici, ordinea aceasta este foarte veche şi a fost rânduită în funcţie de importanţa cetăţilor pe care ei le păstoreau. Era vorba despre o responsabilitate pastorală dată de numărul de credincioşi şi de proximitatea scaunului imperial. Acesta este singurul motiv pentru care Constantinopolul a ajuns în anul 381, la Sinodul II Ecumenic, pe locul doi în diptice după scaunul Romei celei vechi, socotită mereu cea dintâi, „pentru că cetatea aceasta (Constantinopolul) este Roma nouă”. În aceeaşi logică, la Sinodul IV Ecumenic se prevedea că, după Roma şi Constantinopol, „vine imediat tronul marii cetăţi a Alexandriei, apoi acela al Antiohiei, iar după acesta scaunul cetăţii Ierusalimului”.

Era, să ne înţelegem din capul locului, o „întâietate a cinstei”, cum spune canonul, o ordine a iubirii, pur onorifică, pentru că, altminteri, Papa, ca Episcop al „Romei celei vechi”, a continuat să fie egal cu Patriarhul Constantinopolului, păstorul Romei celei noi, sau cu cel al Ierusalimului. Nici unui Patriarh nu i‑ar fi trecut prin cap să i se supună Papei în primul mileniu sau să asculte de el doar pentru că era, după o expresie consacrată, primus inter pares, adică „primul între egali”.

Această ordine a fost tulburată de schisma egiptenilor şi sirienilor, care nu au recunoscut Sinodul IV Ecumenic, iar la începutul mileniului al doilea, de ruptura Romei. Aşa a ajuns scaunul Constantinopolului pe primul loc în Ortodoxie, urmat apoi de străvechile Patriarhii din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Lor li s‑au adăugat apoi celelalte Patriarhii, înfiinţate în cel de‑al doilea mileniu: Moscova, Serbia, România, Bulgaria şi Georgia. Doar că noua structură a venit la pachet şi cu nişte „boli” istorice.

Doi poli şi o mare (dez)ordine canonică

Din scaunul de Constantinopol nu a mai rămas astăzi (mai) nimic. Stăpânirea otomană şi islamul agresiv au schimbat complet profilul religios al Asiei Mici şi al Orientului Mijlociu. La această tragedie a creştinătăţii s‑au adăugat schimburile de populaţie dintre Grecia şi Turcia de la începutul secolului 20, care au desăvârşit opera de descreştinare începută de otomani în urmă cu cinci veacuri. Astăzi, Patriarhia de Constantinopol este o biserică rămasă (aproape) fără credincioşi, care supravieţuieşte prin cele câteva eparhii pe care le păstoreşte în nordul Greciei şi prin diaspora elenă din întreaga lume, aflată sub ascultarea ei. Dar, deşi teritoriul său canonic e locuit într‑o proporţie covârşitoare de turci, Sinodul ei este compus în exclusivitate din ierarhi greci. O biserică încremenită într‑o cultură dintr‑un vis apus.

La fel de problematică este situaţia Patriarhiilor Ierusalimului şi Alexandriei, în care Sinoade exclusiv greceşti păstoresc comunităţi mici de creştini arabi. În condiţiile în care slujbele, predicile, preoţii, ierarhii şi şedinţele sinodale sunt, cu toate, greceşti, vă imaginaţi ce misiune pot face aceste Patriarhii în comunităţile lor! În plus, dincolo de această matrice elenă căreia îi sunt tributare, ele sunt, aş îndrăzni să spun, Biserici prizoniere ale unor ierarhi care mai mult le deţin decât să le slujească. În cazul Constantinopolului, Ierusalimului şi Alexandriei nu poţi spune că poporul are păstori, ci că păstorii deţin un popor. Unul simbolic, dar, totuşi, un popor, cu altă limbă şi altă cultură.

Dar, deşi Patriarhiile sus‑pomenite nu mai au credincioşi, ele au, cu asupră‑măsură, ambiţii. Patriarhia de Constantinopol ar vrea să strălucească la fel ca odinioară. Să fie un arbitru al Ortodoxiei mondiale, iniţiatoare de dialoguri ecumenice şi să aibă, dacă se poate, toată diaspora ortodoxă de pe planetă, păstorind toate neamurile, fără deosebire, făcând mare caz de un canon al Sinodului IV Ecumenic care îi atribuia ei misiunea din ţinuturile barbarilor. Adică lumea toată, spun ei acum, uitând ca au avut aceste prerogative doar pentru că cetatea Constantinopolului era capitala Imperiului Roman de Răsărit. Era…

De cealaltă parte, Patriarhia Moscovei, cu cel mai mare număr de credincioşi ortodocşi şi cu Putin pe post de ţar, presează, încercând să urce în diptice pe locul doi sau, dacă i s‑ar îngădui, pe locul întâi, devenind cea de a treia „Romă”. Principiul administrativ, spune ea mai mult sau mai puţin răspicat, care a propulsat Constantinopolul pe locul doi în anul 381, e în măsură să propulseze pe orbita canonică şi Patriarhia Moscovei. Argumentul de jure ar fi populaţia, cea mai mare din Ortodoxie, şi, de facto, cultura, influenţa, tradiţia teologică şi misiunea rusă aşezată de 1.000 de ani în slujba Ortodoxiei. Dar, dincolo de opoziţia Constantinopolului, care s‑ar vedea redus astfel în importanţă sau chiar anihilat, toată lumea se teme de Patriarhia Moscovei din pricina cârdăşiei – sau simfoniei, ar spune ea – pe care o are cu puterea politică. Aşa ajungem la cea de‑a doua bombă cu ceas care ticăie la temelia oricărei încercări de a asigura un consens panortodox.

Zdrăngănitul armelor de plastic

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată de‑a face cu diplomaţia bisericească, dar mie unul ea mi‑a lăsat mereu un gust amar în gură. Dacă în interior ea (poate că) funcţionează, în exterior avansul secularismului a făcut‑o desuetă. Spre deosebire de surata ei politică, în măsură să dispună oricând de armate şi arme reale, de la focoase nucleare la embargouri economice şi tsunamiuri financiare, diplomaţia bisericească este ca bătălia unor ţânci care se cred prinţi şi desfăşoară strategii pe un colţ de masă în bucătărie. Ceea ce mi se pare ciudat este că, uneori, analiştii îi mai şi iau în serios.

Personal nu văd cum un Patriarh – al Rusiei sau, să spunem, al Constantinopolului – ar putea avea o cât de mică influenţă politică asupra unei alte Biserici din altă ţară în orice condiţii şi în orice ordine ar fi (re)aşezate dipticele. În fond, strict canonic, oricât ar urca Rusia sau ar coborî Constantinopolul, fiecare Patriarhie îşi va păstra autocefalia, ceea ce îi va asigura un deplin control intern, fără posibilitatea vreunui amestec din afară.

E discutabil chiar şi în ce context şi în ce măsură ar putea influenţa politic o Biserică Ortodoxă propria populaţie, pentru că nici una dintre ţările ortodoxe nu a scăpat de influenţa secularizării, nici măcar Rusia, în care vectorul puterii nu e, să ne înţelegem din capul locului, Patriarhul Kiril, ci Putin. În mileniul trei nu am văzut nici un Sinod ortodox în stare să treacă o lege organică de răsunet prin Parlamentul propriei ţări, o lege care să poată promova sau măcar prezerva în societate morala creştină. Nu vorbim aici despre stăvilirea avorturilor, care sunt un subiect tabu chiar şi în societăţile foste comuniste, sau despre o frână pusă propagandei gay, devenită şi ea subiect tabu, ci de lucruri mai simple, de bun‑simţ chiar şi în Occidentul descreştinat, vorbim, să zicem, despre un filtru pus pornografiei, pe modelul implementat cu succes de conservatorii lui David Cameron în Marea Britanie. Nu, nici o Biserică Ortodoxă nu e capabilă să îşi asume, promoveze şi implementeze cu succes o agendă publică de acest fel, pentru simplul motiv că nu poate. Ba, mai mult, toate Bisericile Ortodoxe sunt presate continuu şi pierd teren politic la ele acasă. Majorităţile parlamentare sunt de multe ori prea fragile şi prea puţin interesate să sprijine astfel de proiecte, cu rezultate incerte din punct de vedere electoral în faţa unor cetăţeni care se declară ortodocşi, dar ajung la biserică doar la marile praznice sau nici măcar la acelea. În schimb, tremurăm şi ne zbatem, ba chiar scriem scenarii SF despre cum ordinea în diptice ar putea influenţa – ba chiar răsturna geopolitic! – echilibrul de forţe la nivel planetar. „Stratfor” ortodox de mucava, cu o subţire peltea conspiraţionistă.

În realitate, singurul lucru pe care răsturnările în diptice l‑ar putea produce ar fi un cutremur de proporţii în interiorul structurilor ierarhice ortodoxe. Dacă, să spunem, prin reducere la absurd, într‑un scenariu apocaliptic pentru ea, Patriarhia de Constantinopol ar pierde controlul diasporei elene în favoarea Atenei şi, greu de crezut, eparhiile din nordul Greciei, ierarhii din Sinodul său ar dispărea în scurtă vreme, cu tot cu scaune. Iar dacă în Sinodul de la Ierusalim ar ajunge majoritari, prin cine ştie ce manevre, alianţe şi lupte ale diplomaţiei bisericeşti, palestinienii, aşa cum s‑a întâmplat în Patriarhia Antiohiei cu sirienii, o întreaga caravană de clerici greci, care trăiesc acum pe seama Catedralei Sfântului Mormânt, ar fi silită să se retragă în mânăstirile pe care le au în Ţara Sfântă sau în patria‑mamă. Un astfel de cutremur, foarte puţin probabil, şi nu scenariile politice de carton i‑ar face pe unii ierarhi să tremure cu adevărat.

Şi poate că tocmai de aceea am văzut la acest sinod retrageri precipitate. Pentru că, dincolo de principii şi probleme teologice, există o competiţie între Rusia şi Constantinopol, o competiţie care se dă inclusiv prin lovituri indirecte şi eschive subterane. Ceea ce iese la suprafaţă este însă doar o dezbinare de proporţii, cu sminteala aferentă.

(urmare în numărul viitor)

Cristian CURTE

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-nr-8-157-august-2016/sinodul-care-era-sa-fie-mare-si-ortodox-erminia-unor-absente-rasunatoare/