Rândurile de mai jos reprezintă scrisoarea Sfântului Ierarh Filaret de New-York, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (1964-1985), ce a fost adresată în anul 1969 Patriarhului Ecumenic Athenagoras (1948-1972). Scrisoarea este deosebit de actuală astăzi nu doar datorită faptului că este adresată unuia din cei mai mari promotori ai ecumensimului, dar şi pentru că abordează subiectul Marelui Sinod, asupra organizării căruia a insistat patriarhul Athenagoras şi care urmează, iată, să aibă loc peste mai puţin de o lună, la 47 de ani după ce a fost scrisă această scrisoare.

Sanctităţii Sale Preafericitului Athenagoras I, Arhiepiscop al Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic

Preafericite,

În luminatele zile de Paşti, când Sfânta noastră Biserică prăznuieşte Praznicul Praznicelor și Sărbătoarea Sărbătorilor, toţi Întâistătătorii Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu vestesc în pastoralele lor pascale bucuria Învierii lui Hristos. Nu aţi ezitat să o faceţi nici Sanctitatea Voastră.

Însă bucuria Învierii vestită de Sanctitatea Voastră se întunecă pentru râvnitorii Ortodoxiei de o altă veste pe care aţi binevoit să o aduceţi Lumii Ortodoxe în aceeaşi epistolă ca pe „încă o bucurie”. Dvs. anunţaţi că aţi decis să purcedeţi la convocarea unui Mare Sinod „cu scopul de înnoire a Bisericii şi de stabilire a unităţii tuturor Bisericilor Creştine”.

Intenţia Scaunului Ecumenic de a convoca un Mare Sinod alcătuit din reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe ar putea, în anumite condiţii, să fie un eveniment cu adevărat îmbucurător. Dar nu orice convocare de Sinod ne provoacă bucurie şi nu orice Mare Sinod, oricât de mulţi reprezentanţi ai Bisericilor autocefale ar fi luat parte la el, s-a învrednicit de recunoaşterea Bisericii ca exprimând adevăratul ei glas, care este credincios predaniei apostolice şi a Sfinţilor Părinţi. Pentru asta orice Sinod trebuie să fie în conglăsuire deplină cu toate Sinoadele Ecumenice ce au avut loc înainte. S-ar părea că reprezentarea Bisericilor a fost destul de deplină la Sinodul din Efes condus de Dioscor, însă el a intrat în istoria Bisericii sub denumirea tristă de „sinod tâlhăresc”.

Harul Sfântului Duh luminează Sinodul şi face din glasul său glas al Bisericii Ortodoxe Soborniceşti atunci când el este convocat pentru ca, în conglăsuire cu vechea predanie, să osândească şi să înlăture inovaţia exprimată în forma unei învăţături samavolnice, care este rod al mândriei omeneşti, al slugărniciei în faţa puternicilor lumii acesteia şi al adaptării Bisericii la o rătăcire ce capătă o răspândire largă.

Între altele în mesajul Sanctităţii Voastre nu se aude grija pentru întărirea şi vestirea adevărului Ortodoxiei Sfinţilor Părinţi în faţa rătăcirilor nou-apărute, ci dimpotrivă, introducerea a ceva nou, ceva ce Dvs. numiţi „înnoire a Bisericii”. Sanctitatea Voastră vorbiţi în aşa o formă despre „stabilirea unităţii tuturor Bisericilor Creştine”, de parcă nu observaţi că ele toate se deosebesc mult atât de Biserica Ortodoxă, cât şi chiar una de alta. În acest fel Dvs. puneţi drept scop al viitorului Sinod unirea adevărului cu rătăcirea, ceea ce acum se obişnuieşte a fi numit „ecumenism”. În acelaşi timp Sf. Biserică ne învaţă că unitatea cu ea a celor de alt cuget în privinţa dogmelor se făureşte în nici un alt fel decât „când venind la credinţă Biserica cea adevărată au considerat-o a lor proprie şi într-însa crezând în Hristos, au primit Sfintele Taine ale Treimii, despre care este învederat că toate sunt adevărate şi sfinte şi dumnezeieşti, şi întru acestea este toată nădejdea sufletului, şi cu toate că mai ales îndrăzneala precedentă a ereticilor se obrăzniceşte a predanisi unele lucruri potrivnice sub numele adevărului” (Canonul 57 al Sinodului din Cartagina).

Noi deja ne-am văzut nevoiţi în anul 1965 să înălţăm glasul nostru împotriva păşirii Sanctităţii Voastre pe calea unei rătăciri răspândite astăzi pe larg, numită ecumenism, care atât de mult a devenit la modă, încât proclamarea sa înseamnă urmare a căii celei largi „a lumii acesteia” despre care ne-a prevenit Mântuitorul (Mt. 7:13-14).

Atât în această pastorală pascală a Sanctităţii Voastre, precum şi în alte declaraţii ale Dvs., noi auzim cu amărăciune acelaşi glas ce îndeamnă să mergem nu pe calea cea îngustă a mântuirii întru mărturisirea unicului adevăr, ci pe calea cea largă a unirii cu cei ce mărturisesc felurite rătăciri şi erezii, despre care Apostolul Petru a spus că „calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1-2). Nu asta ne învaţă Sf. Biserică prin pildele unor sfinţi ca Maxim Mărturisitorul sau Marcu al Efesului, care au apărat curăţia Ortodoxiei de orice compromis în domeniul dogmelor.

Suntem cu toţii martorii acelor tulburări, acelei slăbiri interne şi creşterii noilor rătăciri pe care le-a adus în Biserica Romano-Catolica recentul lor Conciliu Vatican II, ce avea aproximativ aceleaşi scopuri pe care Sanctitatea Voastră le puneţi în faţa viitorului Mare Sinod. Fără să se îndrepte înapoi spre Ortodoxie, ci dorind o „înnoire” de dragul adaptării la societatea contemporană cu tot cu ispitele şi smintelile sale, Biserica Romană a introdus aceste ispite în propria sa viaţă, care capătă tot mai mult un caracter de anarhie. Să ne păzească Domnul de introducerea unei asemenea sminteli în viaţa lumii ortodoxe.

Nouă, fiilor Bisericii Ruse, ea ne este bine întipărită în memorie prin bine cunoscuta experienţă a aşa zisului „renovaţionism” sau „Bisericii Vii”. În Rusia de după revoluţie ea s-a arătat ca o periculoasă schismă şi erezie, având protectoratul puterii Sovietice ateiste duşmănoase faţă de Biserică şi faţă de orice religie în general, asta în numele adaptării sale la comunism pentru a servi scopurile politico-economice ale acestei puteri, neglijând total învăţătura ortodoxă şi sfintele canoane. Slavă lui Dumnezeu, conştiinţa bisericească a poporului credincios rus a respins această sminteală a modernismului spurcat.

Noi am vrea să credem că reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe, cunoscând această tristă experienţă istorică a Bisericii Ruse şi văzând evenimentele actuale din Biserica Romană, se vor feri să păşească pe această cale pierzătoare, de aceea, până vor fi luate deciziile Consultării Presinodale convocate de Sanctitatea Voastră, noi nu vom mai reveni asupra îngrijorărilor serioase ce ating această problemă în pastorala Sanctităţii Voastre.

Însă noi considerăm drept datorie a noastră să înştiinţăm de pe acum Sanctitatea Voastră şi pe cei ce se vor aduna sub cârmuirea Dvs., că oricât de mare ar fi numărul de participanţi la Marele Sinod pe care îl convocaţi Dvs., el nu poate avea autoritate ortodoxă universală, căci acolo nu va fi auzit adevăratul glas al celei mai mari Biserici după numărul de credincioşi, al Bisericii Ortodoxe Ruse muceniceşti.

Bineînţeles că atât la Comisia Presinodală, cât şi la Sinodul propriu-zis veţi avea ierarhi cu titlu de eparhii ruseşti, care să pretindă că ei reprezintă Biserica Rusă. Dar de fapt ei nu pot fi recunoscuţi ca având acest drept şi această putere.

Istoria Bisericii Creştine nu cunoaşte un alt exemplu de o asemenea subjugare lăuntrică a Bisericii faţă de duşmanii ei precum înfăţişează lumii de astăzi Patriarhia Moscovei. Fără să se limiteze la îngăduinţa tacită a persecuţiei religiei, ceea ce încă poate fi înţeles, ea s-a pus pe sine în slujba minciunii ateştilor, lăudându-i pe prigonitorii Credinţei ca pe unii ce, chipurile, i-au dăruit libertatea, pe chinuitorii poporului ca pe binefăcători ai săi, pe cei ce agită conflictele şi tulburările mondiale ca pe făcători de pace. Înşişi comuniştii au dat pe faţă nenumăratele fărădelegi ale lui Stalin ca pe ale unui criminal fără de egal în istoria lumii, iar întretimp Patriarhia Moscovei îl proslăvea ca pe cel mai vrednic şi virtuos stăpânitor dat de Dumnezeu.

Întreaga lume ştie că, dorind a fi primită în Consiliul Mondial al Bisericilor, Patriarhia Moscovei a declarat că are 20.000 de biserici. Dar nu e secret pentru nimeni că din acest număr abia o treime au rămas deschise, iar în timp ce puterea Sovietică închidea bisericile, reprezentanţii Patriarhiei declarau de multe ori că informaţiile despre închiderea lor sunt născocite de duşmanii Sovietelor.

Adevărul despre situaţia tristă a Bisericii în URSS acum este pe larg cunoscut din feluritele petiţii ce au ajuns în Apus, din Scrisoarea deschisă a doi preoţi Moscoviţi, precum şi din alte documente, a căror autenticitate este adeverită de reacţia ierarhilor moscoviţi la acestea. Din toate acestea se vădeşte că stăpânirea ateiştilor a făcut, prin episcopii săi ascultători, o selecţie artificială a ierarhiei, care astăzi nu numai că trece sub tăcere fărădelegile stăpânirii lumeşti, ci şi colaborează frecvent şi activ cu aceasta.

Recent au devenit cunoscute scrisorile fostului Arhiepiscop Ermoghen de Kaluga, care îi declară direct Patriarhului Alexie că motivul real al îndepărtării sale de la catedră nu a fost vreo nelegiuire de-a sa, nu incapacitatea de administrare şi nici vreo încălcare canonică, ci cerinţa Preşedintelui Sovietului pe problemele Religie de pe lângă Sovietul Miniştrilor URSS, Kuroedov. Arhiepiscopul explică şi cauza unei asemenea cerinţe: „Prima cauză a agravării a fost refuzul meu de a-l ajuta pe Împuternicitul Voronicev de a închide biserica din satul Lunaciar de sub Taşkent”. El lămureşte că după permutarea sa în altă eparhie au apărut dificultăţi în relaţiile cu Împuternicitul Guvernului, dat fiind că cel din urmă vroia de sine stătător să numească unii preoţi şi să-i oprească din slujire pe alţii, cerându-i Arhiepiscopului să semneze astfel de decizii ca şi cum ar fi luate de el însuşi.

Subjugarea ierarhiei Moscovite se vede deosebit de clar din următorul caz, relatat în aceeaşi scrisoare a Arhiepiscopului Ermoghen către Patriarhul Alexie din 20 februarie 1968. Dumnealui expune sfatul pe care l-a primit de la răposatul membru permanent al Sinodului, mitropolitul Pitirim de Krutiţi: „Spre evitarea oricăror dificultăţi procedaţi astfel: când va veni în audienţă la Dvs. un preot sau un membru de consiliu parohial cu vreo chestiune bisericească, ascultaţi-l, după care îndreptaţi-l la împuternicit pentru ca, mergând la acela, să vină iarăşi la Dvs. Când va reveni şi veţi fi înştiinţat despre asta, sunaţi-l pe împuternicit şi întrebaţi-l ce i-a spus vizitatorului Dvs. Şi exact ceea ce i-a spus împuternicitul, spuneţi-i şi Dvs.”. În acest fel cel mai vechi Mitropolit, în afară de Patriarh, îi indica episcopului unei eparhii că, în administrare bisericească pentru preoţii şi turma sa, acesta trebuie să fie purtător de cuvânt al indicaţiilor ateistului, al reprezentantului acelei puteri comuniste, care îşi propune drept unul din scopuri distrugerea completă a religiei.

Şi dacă Arhiepiscopul Ermoghen a refuzat să se pună în situaţia unui executant orb al poruncilor duşmanului Bisericii şi a fost lipsit de catedră pentru asta, atunci patriarhul Moscovei şi colaboratorii săi, dimpotrivă, s-au lăsat demult şi pe deplin în stăpânirea comuniştilor, înfăptuind orice dorinţă şi poruncă a lor. Poate că la început cineva dintre ei chiar a vrut să-I slujească doar lui Dumnezeu, dar apoi acela trebuia fie să sufere prigoană, fie se obliga să-i slujească totodată şi lui Veliar, făcând asta în ciuda avertismentului Apostolului Pavel (II Cor. 6:14). În curând ei trebuiau să vadă că, după cuvântul Mântuitorului „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Mt. 6:24).

Dar fiii Diavolului nu îi rabdă pe cei ce Îl aleg pe Dumnezeu şi, în acest fel, ierarhii conducători ai Patriarhiei Moscovei, de dragul auto-conservării, vrând-nevrând au devenit în primul rând ascultători acestora şi nu lui Dumnezeu.

Din acest motiv glasul lor la Sinod nu va fi glasul liber al Bisericii, ci de multe ori se va dovedi a fi glasul duşmanilor ei, sub a căror stăpânire se află aceştia. Cu toate că în spatele acestui glas se va afla prestigiul exterior al Bisericii Ruse pentru cei ce nu cunosc sau nu vor să cunoască adevărata stare a ei, noi, ca unii ce cunoaştem adevărata stare a lucrurilor, nu putem să acordăm însemnătate canonică sau morală nici unei hotărâri luate cu participarea ierarhiei subjugate de ateişti.

Considerăm drept obligaţie să înştiinţăm Sanctitatea Voastră despre cele de mai sus, rămânând slugă smerită a Sanctităţii Voastre.

Mitropolit Filaret, 1969

Sursa: romanitas.ru