Să ne amintim calea apostată pe care merge ss Bartolomeu: „noi continuăm să dialogăm cu Roma, cu Biserica Anglicană, cu CMB, cu Federația Luterană Mondială și cu Bisericile vechi orientale, cu armenii, copții, etiopienii, până când va veni marea zi a unirii tuturor”

Declaratii ecumeniste ale ereziarhului Bartolomeu, patriarhul ecumenist al Constantinopolului pe care le-a exprimat cu ocazia pomeniriii patriarhului Athenagoras, alt eretic care are pretentia sa fi ridicat anatemele asupra papistasilor.

„Astăzi, ca în fiecare an, ne amintim de Patriarhul Atenagora, de fericită memorie, care a adormit în 7 iulie, la Spitalul Valukli în 1972. Când ne aducem aminte de el, ca în fiecare an, este firesc să ne exprimăm recunoștința față de el, cu mai mare intensitatea în acest an, în care comemorăm 40 de ani de la trecerea lui la cele veșnice. Așa cum am sugerat recent Sfântului Sinod al Patriarhiei noastre, vom săvârși un requiem oficial în care îl vom pomeni pe patriarh. Am cerut Mitroplitului de Pergam, care a slujit Patriarhului Atenagora în diferite funcții, să ne vorbească despre personalitatea și opera acestui mare patriarh. Să ne rugăm împreună pentru odihna sufletului patriarhului nostru, care a deschis orizonturi noi pentru Patriarhia Ecumenică, a reînnoit perioada dialogurilor ecumenice, a întâlnit pe Papa Paul al VI-lea în Ierusalim acum 48 de ani, a deschi ferestrele pentru ortodoxie, a deschis centrul patriarhal de la Geneva, Academia ortodoxă de la Creta, Centrul patriarhal de studii patristice de la Tesalonic și altele”.

Vorbind despre Consiliul Mondial al Bisericilor, patriarhul a adăugat: „CMB a fost fondat în 1948, anul alegerii Patriarhului Atenagora. În cei 23 de ani de patriarhat binecuvântat, Atenagora, ca și predecesorul sou Dimitrios, a colaborat cu CMB. Căci aceasta este linia Bisericii noastre, Biserica Constantinopolului. Este o linie stabilă și de neabătut. Nu ne putem închide egoist în noi înșine, în autarhie, autosuficiență și narcisism, așteptând ca alții să se prosterneze în fața noastră. Nu poate fi așa astăzi. Noi avem nevoie de deschidere ecumenică, umană, socială și de dialog între toți oamenii cu voință bună. Patriarhul Atenagora a fost atunci criticat pentru aceste deschideri. Și astăzi, ca atunci, patriarhatul nostru este criticat astăzi pentru dialogul ecumenic pe care-l promovează, ca și cum am dori să vindem ortodoxia. Însă numai prin dialog noi putem să producem acord, apropiere și reconciliere. Din această cauză, noi continuăm, orice s-ar spune, oricine ne-ar critica, să dialogăm cu Roma, cu Biserica Anglicană, cu CMB, cu Federația Luterană Mondială și cu Bisericile vechi orientale, cu armenii, copții, etiopienii, până când va veni marea zi a unirii tuturor, pentru care Biserica se roagă la fiecare slujbă, continuu, fără încetare, atunci când spune: Pentru pacea a toată lumea, pentru stabilitatea Sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unitatea tuturor. Aceasta este una dintre prioritățile noastre, scopul nostru sacru, unul dintre idealurile și obiectivele slujirii noastre”.

| saccsiv

Iată cum acest lup în haine de patriarh încearcă să ametească dreptcredinciosii cum că ecumenismul este dorinta lui Hristos, cand de fapt unitatea tuturor se referă strict la cei ortodocsi. Deci există o singură cale: ereticii să se boteze ortodocsi si atunci vom fi Una!

Mai jos vă rog să citiţi un fragment din cartea A SFÎNTULUI PĂRINTELUI NOSTRU ANDREI, ARHIEPISCOPUL CEZAREII CAPADOCHIEI, TÎLCUIREA LA APOCALIPSĂ, ADICĂ LA DESCOPERIREA SFÎNTULUI APOSTOL ŞI EVANGHELIST IOAN BOGOSLOVUL (TEOLOGUL), care dezvăluie clar scopul urmărit de erezia ecumenistă, prin slujitorii ei: ecumeniștii și ereticii.

După uscăciunea ateismului, ecumenismul este acum deosebit de ispititor, părând a fi o „înflorire a credinţei”. Este cea mai mare amăgire a tuturor vremurilor! Ateismul a surpat toţi dumnezeii, iar Ecumenismul îi îngăduie deocamdată ca „simboluri culturale”, până ce se va ivi Antihristul, omul Satanei, căruia omenirea înşelată i se va închina ca unui unic dumnezeu. „Antihristul va fi om oarecare, îmbrăcat cu toată lucrarea satanei: «Şi se va arăta omul care se va înălţa mai presus de tot ce Se zice sau Se cinsteşte ca Dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2:4). Acela nu va aduce închinăciune de idoli, ci va fi potrivnic lui Dumnezeu, şi va surpa toţi dumnezeii şi va porunci să se închine lui în locul lui Dumnezeu. Şi va şedea în biserica lui Dumnezeu, nu numai în cea din Ierusalim, ci şi în bisericile cele de pretutindeni”[1]

Pe ce se întemeiază această nebunie, care calcă în picioare Scripturile, zicând totodată că le urmează? Pe ceea ce eu numesc cu un singur cuvânt „gnoză”, adică acel eres care învaţă că omenirea este din Dumnezeu în chip fiinţial, astfel încât omul poate ajunge el însuşi „dumnezeu” după fiinţă, în urma „evoluţiei spirituale”. Sminteala aceasta nu cuprinde nimic nou, ea nefiind decât învierea vechii erezii gnostice din primele veacuri creştine, care întemeiază filosofia Antihristului. Să citim ce scrie despre aceasta părintele Damaschin, editorul părintelui Serafim Rose:

„Dacă, potrivit gândirii neo-păgâne de azi, atât noi înşine, cât şi Hristos (împreună cu orice altceva) suntem doar «difuziuni ale firii dumnezeieşti» [deci dumnezei din fire, n. m.], atunci Hristos nu mai are de făcut nimic altceva decât să ne călăuzească înapoi la gnoza a ceea ce suntem deja. Aceasta este, desigur, tocmai învăţătura propovăduită acum sub îndreptăţirea că ar fi învăţătura autentică, «ezoterică» a lui Hristos. În realitate, ea este doar reînvierea vechii erezii gnostice, întemeiate pe filosofia păgână. Wilber vorbeşte de învăţăturile ce sunt «redescoperite» în textele gnostice: «Este vădit din aceste texte că principala activitate a lui Isus a fost aceea de a se întrupa în adepţii săi nu ca unicul fiu al lui Dumnezeu, ci în felul unui adevărat călăuzitor spiritual, ajutându-i pe toţi să ajungă «fii ai lui Dumnezeu»[2]. Există trei trăsături esenţiale ale mesajului ezoteric al lui Cristos, aşa cum e dezvăluit în Evangheliile Gnostice:

1. cunoaşterea de sine este cunoaşterea lui Dumnezeu; sinele (cel mai înalt) şi divinul sunt identice.
2. Isus cel viu al acestor texte vorbeşte despre «iluzie» şi «iluminare», nu despre păcat şi pocăinţă.
3. Isus este prezentat nu ca Domnul, ci ca un călăuzitor spiritual. Să notăm doar că acestea sunt tocmai poziţiile religiei Dharmakaya.»

Aşadar, noi înşine putem fi «dumnezeu». Acesta e un element crucial în «religia viitorului», fiindcă prin el Antihrist va fi încredinţat că este un alt fiu al lui Dumnezeu care s-a întrupat.”.

Despre aceasta, părintele Serafim Rose zice aşa: „Proorocii mincinoşi ai vremurilor noastre anunţă cu un glas din ce în cel mai puternic apropierea «noii ere a Duhului sfânt», a «noii cincizecimi», a «punctului Omega»[3]. Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele proorociri ale Bisericii Ortodoxe, «domnia lui Antihrist». Această proorocie începe să se împlinească tocmai în zilele noastre, cu forţa unei puteri diavoleşti”.

Trebuie să înţelegem bine că scopul de căpetenie al ecumenismului apostat nu este unirea „religiilor” – adică a credinţelor mincinoase, deci insuflate de Satana – ci preschimbarea dreptei şi adevăratei credinţe într-una strâmbă şi mincinoasă. Şi, într-adevăr, trăim „într-o vreme de întuneric şi înşelare aproape obşteşti, când pentru cei mai mulţi «Creştini» «Hristos» a devenit tocmai acela pe care învăţătura ortodoxă îl numeşte «Antihrist»”. Încă în veacul al 19-lea, Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov ne atrăgea luarea aminte, zicând că „lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfârşitul hotărâtor. […] Nu avem de unde aştepta reînvierea Creştinismului. Vasele Sfântului Duh au secat pentru totdeauna pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice. Or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi înnoită numai prin uneltele Sale.[4] îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul de pe urmă pentru cei rămaşi care se vor mântui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, căci timpul scurt este, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi”. Un veac în urma Sfântului Ignatie (pe când ţările ortodoxe, mai puţin Grecia, erau stăpânite de ateismul comunist), Arhiepiscopul Averchie Tauşev încerca şi el să ne trezească, spunând că „în prezent noţiunea de «Ortodoxie» şi-a pierdut înţelesul; sub obrăzarul «Ortodoxiei» se ascunde astăzi ne-Ortodoxia. Se iveşte trebuinţa făuririi unui nou cuvânt pentru ceea ce numim «Ortodoxie», aşa cum a trebuit să făurim termenul de «Ortodoxie»[5]. Şi acest lucru nu este deloc uşor”.

Şi pentru ce s-a surpat Ortodoxia? Pentru că s-a umanizat, lucrările ei cele duhovniceşti s-au făcut trupeşti, cele dumnezeieşti s-au făcut omeneşti, cum arată Sfântul Ignatie:

„Astăzi, mulţi oameni au îndrăznit să-şi introducă rânduielile lor în rânduielile Sfântului Duh. Din această pricină, rânduielile cereşti s-au făcut pământeşti; cele duhovniceşti – trupeşti; cele sfinte – păcătoase; cele înţelepte – neghioabe. Văd nepotrivirea, văd năruirea ce decurge din ea; dar nu văd începutul din care decurg toate nenorocirile, pentru că privesc la lumina propriei raţiuni căzute şi nu la lumina lui Dumnezeu. Începutul nenorocirii stă în dispreţuirea neîngăduită şi trufaşă a poruncilor Sfântului Duh, în înlocuirea lor cu rânduielile proprii. Iată unde e pricina destrămării de obşte, pricina căderii Creştinismului, a căderii morale ce precede întotdeauna ruina civilă, care prevesteşte această ruină. Se mai găsesc în particular Creştini, dar a fost pierdută cunoaşterea obştească, unică, a adevărului, prin care totul s-ar uni într-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip de cugetare, sub un singur cap obştesc: Hristos. Azi, fiecare [Ortodox] are mai mult sau mai puţin modul său de cugetare, «religia» sa, drumul lui, luate în chip arbitrar sau la întâmplare, socotite ca drepte sau măcar îndreptăţite. Această nenumărată turmă care a pierdut legătura şi unitatea în adevăr şi duh, prezintă observatorului duhovnicesc aspectul celei mai mari devălmăşii: fiecare oaie rătăceşte de capul ei, nimeni nu-i poartă grija, oamenii nu mai aud – într-atât li s-a îngreuiat auzul – glasul mântuitor al Adevăratului Păstor ce răsună în Sfânta lui Biserică, ce le vădeşte sus şi tare nedreptatea şi le arată drumul drept”.

Despre umanismul „ortodox” al vremilor noastre vorbea cutremurat şi Cuviosul Iustin Popovici:

„Şi unde [găsim acest umanism]? În însăşi inima organismului dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi, ceva mai mult, împotriva rostului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism! Iar prin Biserică este firesc ca umanismul acesta să pătrundă apoi în toate ariile vieţii, persoanei şi societăţii şi să fie propovăduit ca dogmă ultimă sau – şi mai bine – ca dogmă universală. În felul acesta, trufia omenească drăcească, ascunsă sub mantia Bisericii, ajunge dogmă de credinţă prefăcută în dogmă de viaţă, fără de care nu există mântuire! Este înfricoşător şi numai să gândească cineva la acest lucru, cu atât mai mult să-l spună, anume că în felul acesta singurul «laborator al mântuirii» din lumea aceasta se preschimbă încet într-un «laborator» drăcesc de siluire a conştiinţelor omeneşti şi de zămislire de monştri, într-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu şi a omului prin denaturarea Dumnezeu-omului”.

Şi acelaşi Sfânt Ignatie Briancianinov ne pregăteşte pentru a ne feri atât de înşelare, cât şi de temere:

„Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va ajunge tare anevoioasă, din pricina apostaziei de obşte. Mulţimea apostaţilor, numindu-se şi înfăţişându-se la arătare drept «Creştini», îi va prigoni cu atât mai lesne pe adevăraţii Creştini.Apostaţii, înmulţindu-se, îi vor împresura pe adevăraţii Creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor-voiri de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de Stat, prin pedepse şi denunţuri, prin diferite uneltiri, amăgiri şi prigoană sălbatică”. „În vremurile din urmă – adaugă şi Cuviosul Averchie Tauşev – adevăratul monah şi orice Creştin adevărat abia dacă vor putea găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu şi pentru a nu se lăsa purtat de apostazie şi apostaţi în slujirea satanei. Cine, văzând ce se petrece acum în lume, chiar slujirea satanei în chip făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au şi venit? Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul ierarh Ignatie scria despre ele cu peste o sută de ani în urmă: «În viitor, vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează dintre oameni, fără ca gloata tulburată şi înrobită lumii deşertăciunii să bage de seamă, lăsându-l propriei căderi!»”.