Semnarea unor documente eretice de către delegaţia României, în Creta, a stârnit nelinişte în rândul unor clerici şi credincioşi din Biserica Română. Protestele iau tot maimare amploare, în timp ce ecumeniştii găsesc mereu pretexte să minimalizeze importanţa aplicării deciziilor validate de către participanţii români la sinod.
Pentru a muşamaliza situaţia creată, adepţii ereziei ecumeniste susţin că protestatarii se rup de Biserica Ortodoxă şi produc schisme.O altă diversiune se conturează în jurul ideii că informaţiile publicate pe internet nu ar fi reale, în spatele lor fiind “nişte turbulenţi carecaută agitaţie”. Amintim aici că declaraţiile ierarhilor greci, sârbi, ruşi, ciprioţi etc.,comunicatele Bisericilor Locale care nu au participat, sau alte articole publicate de noi (şi alte bloguri), au fost preluate de pe site-uri oficiale şi bloguri cu administratori cunoscuţi (persoană fizică sau juridică) care îşi asumă responsabilitatea pentru informaţiile difuzate. De exemplu, site-ul romfea.gr, esteadministrat de Emanuel Polighenis etc.
Pe blogul “Cuvântul Ortodox” fostul blog “Război întru cuvânt”, în 14 august 2016, a apărut o mărturie a mitropolitului Ierotheos Vlachos cu un titlu si subtitlu manipulator. În titlu scria: “În ciuda dezimformărilor şi în ciuda contestatarilor, mitropolitul Ierotheos Vlachos laudă poziţia Bisericii Ortodoxe române la sinodul din Creta…”. În subtitluscria: “Am primit din partea Mitropoliei de Nafpaktos, spre publicare”. Prin subtitlu, administratorii blogului “Cuvântul Ortodox” dau impresia că textul postat de ei a fost trimis special de către IPS Ierotheos, pentru a fi publicat tocmai pe blogul lor. Până în prezent nu există nici o dovadă a comunicării mitropoliei de Nafpaktos cu blog-ul respectiv.Textul este publicat pe siteul oficial al mitropoliei şi poate fi preluat de către oricine doreşte să se folosească de aceste texte în limba română. Titlul textului de pe “Cuvântul Ortodox” nu-i aparţine mitropolitului grec, ci a fost pus cu scop diversionist de către cei trei administratori care se zbat din răsputeri săapere interesele ecumeniste ale delegaţiei române din Creta. Textul cu pricina este un fragment dintr-un articol mai amplu al mitropolitului Ierotheos, în care, printre altele prezintă şi ce a făcut delegaţia României.Atât mitropolitul de Nafpaktos, cât şi noi, apreciem partea bună a delegaţiei Române, dar nu putem exclude realitatea că ierarhii români au acceptat în mod oficial ecumenismul, prin semnăturile lor. Aceste decizii validate de ei rămân de acum încolo în istoria Bisericii Române ca valide şi se vor pune în aplicare. Ce interes au cei trei administratori ai “Cuvântului Ortodox” săconvingă credincioşii din BOR să accepte aceste noi dogme eclesiologice de nuanţă ecumenistă? Mitropolitul grec prezintă lucrurile aşa cum stau ele în realitate, dar de aici până a pune în lumină un lucru care are consecinţe eretice, este o cale lungă, o minciună lipsită de cel mai elementar bun simţ şi respect faţă de cititorii blogului, pe care încearcă să-i manipuleze.
Situaţia delegaţiei BOR aş putea să o comparcu un cetăţean care se opune să-şi vândămaşina şi casa, dar în cele din urmă semnează la notar că le vinde. Astfel rămâne şi fără casă şi fără maşină, chiar dacă verbal si-a exprimat dorinţa de a nu le înstrăina.Semnăturile pe documente rămân pentrutotdeauna. Acest lucru vor să-l ascundă şi să-l minimalizeze cei trei administratori ai blogului “Cuvântul Ortodox”. Argumentele lor nu stau deloc în picioare, totul fiind o manipulare bine gândită pe care să o răspândească prin intermediul cititorilor blogului respectiv. Pe lângă aceasta menţionăm că între “Cuvântul Ortodox” şi biroul de presă al Patriarhiei Române există o legătură foarte strânsă, după cum se observă prin faptul că basilica.ro a preluat acelaşi mesaj scos din context pe care l-a publicat. De ce basilica.ro nu a preluat textul direct de la mitropolitul grec? A fost nevoie de intermediari?
Ceea ce spune IPS Ierotheos Vlahos este real si cunoastem cu toţii, nimeni nu acuză ierarhii români pentru că au avut intenţii bune, ci pentru că au lăsat pe umerii Bisericii noastre o povară foarte grea. Deciziile ecumeniste adoptate în Creta sunt obligatorii şi pentru Biserica României datorită semnăturilor membrilor delegaţiei. Despre gestul apostat al ierarhilor noştri, părintele Iulian de la schitul românesc Podromu (Sfântul Munte Athos), spune că au abandonat învăţătura sănătoasă, spălându-se pe mâini ca Pilat din Pont care se justifica că nu e vinovat pentru răstignirea lui Iisus. Pilat a acţionat corect până la un moment dat, dar apoi s-a spălat pe mâini, dând vina pe iudei. La fel şi BOR s-a retras şi a acceptat documentele eretice, ca dovadă semnăturile existente pe documentele respective.
O altă diversiune a administratorilor “Cuvantul Ortodox” a fost publicarea unei scrisori din partea mănăstirii Vatoped, sub numele unui necunoscut “m. Th”. Cine esteacest “m. Th”? Un pseudonim pe care nouă ni l-au prezentat a fi oficial, spunându-ne aceeaşi minciună: “Am primit prin email de la manastirea Vatoped”. Din informaţiile pe care le avem, mănăstirea Vatoped nu a transmis nici unuia dintre cei trei administratori, vreun email cu acel conţinut. O altă minciună manipulatoare. Nicăieri nu apare undocument, cu ştampilă şi semnătură, cu antet sau un număr de înregistrare. Aşa-zisa scrisoare de la Vatoped este o invenţie a cuiva care se luptă din răsputeri ca românii să accepte decretarea oficială a ecumenismului, cum s-a întâmplat în Creta.
Blogul “Cuvântul Ortodox” se ascunde sub anonimat. Nici unul dintre cei trei administratori nu îşi fac cunoscut numele, ceea ce ne ajută să înţelegem că nimeni nu îşi asumă responsabilitatea pentru felul în care se postează informaţiile pe acest blog. Cu atât mai mult, o personalitate de talia mitropolitului Ierotheos Vlachos, nu dă niciodată comunicate unor “războinici” care, din prea multă “responsabilitate” şi “demnitate”, se ascund sub anonimat. Din câte se observă, basilica.ro oferă acestui blog credibilitate, din moment ce preia articole de pe el. Din felul în care decurg lucrurile, se observă o clară secondare a site-ului basilica.ro, de către blogul “Cuvântul Ortodox”. Pe lângă aceasta, la rubrica de comentarii nu publică toate intervenţiilecititorilor incomozi la anumite articole, în mod special cele la care nu au răspuns, de multe ori fiind foarte incisivi. Nu vrem săfacem public numele celor trei adiministratoti ai “Cuvântului Ortodox”, cel puţin deocamdată, dar dacă va fi nevoie nu vom ezita să-i demascăm. Promitem.
Dintre cei care, pe lângă “Cuvântul Ortodox”,secondează basilica.ro sunt şi ActivNews, Iulian Capsali, Virgil Vlăiescu (cunoscut sub numele de Virgiliu Gheorghe), revista “Familia Ortodoxă” şi alţii. Aceştia răspândesc zvonul că opoziţia din România, faţă de sinodul din Creta, este o tulburare creată artificial în spatele căreia sunt interese neortodoxe. Dar cine are interese ortodoxe? Cei care acceptă oficializarea ecumenismului în Biserica Ortodoxă? Cei care, de ochii lumii, spun că sunt împotriva ecumenismului, dar susţin ca această ereziesă devină oficială în Biserica României? Este lesne de înţeles că cine acceptă sinodul din Creta, acceptă implicit erezia ecumenistă ca formă oficială în Biserica Ortodoxă. Un teatru asemănător îl joacă cu multă abilitate stareţul Hariton Negrea şi monahul Filoteu Bălan de la mănăstirea Petru Vodă. Am ascultat două predici ale dânşilor în care se pronunţa că nu acceptă ecumenismul, la fel şi în faţa obştii (combătând ecumenismul), dar militează din răsputeri să fie acceptat sinodul ecumenist din Creta, ceea ce arată o mare contradicţie între afirmaţiile verbale şi fapte. Am certitudinea că părintele Iustin Pârvu ar fi avut o atitudine cu totul diferită.
Cea mai mare manipulare făcută de susţinătorii sinodului din Creta este aceea prin care aceştia mint credincioşii din BOR, răspândind zvonul că opoziţia faţă de ecumenismul decretat prin semnarea documentelor finale în Creta, ar duce la schismă în Biserica Română. Este o minciună deoarece nici unul dintre cei care şi-au manifestat dezacordul, prin diferite metode, faţă de deciziile din Creta, nu s-au rupt de Biserica Ortodoxă. Chiar dimpotrivă, aceştia luptă din răsputeri să păstreze nealterate învăţăturile Bisericii. Deşi aduc astfel de afirmaţii mincinoase, nici basilica.roşi nici colaboratorii ei, mai sus amintiţi, încă nu au putut dovedi un caz real, prin care să-şi justifice afirmaţiile. În ceea ce priveşte oprirea pomenirii ierarhilor care au semnat (şi/sau a celor care sunt în comuniune cu aceştia) nu este schismă, deoarece aceştia au rămas în Biserica Ortodoxă Română, nu au trecut la stilişti sau la vreo sectă, nu au părăsit (abandonat) bisericile sau mănăstirile, rămânând în continuare în aceleaşi lăcaşuri de cult, unde au fost şi până acum. Astfel s-a întâmplat şi cu preoţii şi monahii din Biserica Rusă care au oprit pomenirea patriarhului Chiril. Aceştia nu au părăsit Biserica Rusă, sunt în continuare mădulare ale Bisericii Ortodoxe Ruse, conform canonului 15 de la sinodul din Constantinopol (861), considerat de către mulţi teologi ca fiind cel de al VIII-lea Sinod Ecumenic. Întreruperea pomenirii este o măsură radicală şi curajoasă, în acelaşi timp, care îi sperie pe mulţi dintre ierarhi. Aşa se explică disperarea unor ierarhi, şi măsurile abuzive luate în astfel de situaţii. Ţinând seama de interesele Patriarhiei Române, se înţelege de ce anumite bloguri sau reviste (care fără binecuvântare arhierească nu pot fi scoase la vânzare) răspândesc astfel de zvonuri diversioniste legat de o presupusă schismă în Biserica Română.
Comparând faptele concrete cu afirmaţiile susţinătorilor sinodului din Creta, constat că lipsa argumentelor teologice îi determină sărecurgă la astfel de metode.
Viorel Istrate (economist)
mihai
frate admin, dar astea sunt niste bloguri aservite si bagaboante, si din pacate multi pun botul la hardelile lor, si hai ca sa le insiram ca tot ai deschis subiectul, cuvantu kakadox, blogul ,,teologie” pt azi al lui popa piciorus, blogul celor 3 purcelusi zis si ,,theologie patristica”, blogul asa zisului pr. dr. in ,,teologie” [ca nici ceauseasca nu avea atitea denumiri cum are asta] ionut mavrichi, basilica, doxologia, si alte bloguri bagaboante
Mihail
As vrea sa vorbim mai multe la tel:0753 602 374 (apel sau sms)
sau pe e-mail:[email protected]
Mihail
Sf. Ioan Iacob Romanul de la Hozeva, aparatorul vechiului calendar
18.08.2016 | Sfinți români, Sinaxar Ortodox
Sf. Ioan HozevitulPrea Cuviosul Ieroschimonah Ioan Iacob s-a născut în România, judeţul Dorohoi, comuna Horodiştea, în anul 1913, din părinţii Maxim şi Ecaterina, buni creştini ortodocşi şi cu posibilităţi de trai reduse.
La Botez, i s-a pus numele de Ilie; nimeni nu a putut bănui atunci că micul Ilie va vieţui într-o zi în locurile unde a trăit Sfântul Prooroc Ilie.
Când micul Ilie a împlinit vârsta de 6 luni, a murit mama lui, iar cu trei ani mai târziu moare pe frontul din Ungaria şi tatăl lui. Rămas orfan de ambii părinţi, a fost luat în grijă de o bunică cu numele Maria – bunica Maria. Ea a dorit foarte mult să-şi petreacă sfârşitul vieţii într-o mânăstire, dar a renunţat având acuma grijă de Ilie.
Prunc orfan fiind, a fost hrănit cu ceaiuri şi numai din când în când era alăptat, de o vecină, aşa că cel ce era să devină Sfântul Ioan a fost obişnuit cu postul din pruncie. Bunica Maria, atât din cauză că nu a putut merge la mânăstire, cât şi de mila copilului, plângea mereu. Când băiatul s-a făcut mai mărişor, îi citea din cărţi despre patimile Mântuitorului, Visul Maicii Domnului şi altele şi tot timpul cât băiatul citea, ea plângea.
Într-o seară, pe când Ilie citea ca de obicei şi văzând-o plângând aşa de tare, copilul s-a întristat şi a întrebat-o:
– Mamă, de ce atunci când eu citesc tu plângi aşa de tare şi mai ales când citesc din Patimile Domnului nostru Iisus Hristos?
– O, copilui meu, zise ea, durerea din casa noastră tu nu o ştii. Mama ta nu sunt eu. Mama ta s-a prăpădit.
Şi i-a povestit toate cu de-amănuntul şi destăinuindu-i jalea ei că nu a putut merge la mânăstire, aşa cum făgăduise şi îi zice că se roagă la Dumnezeu, măcar prin el să-şi dobândească mântuirea. După această spovadă, ori de câte ori citea băiatul din cărţile sfinte, plângea şi băiatul, ştiind că este singur pe lume. Când Ilie a împlinit vârsta de 10 ani, s-a stins din viaţă şi aceea care i-a fost mamă şi bunică, rămânând pe seama unui unchi, care era căsătorit a doua oară cu o femeie cu mulţi copii.
Pentru că Ilie era foarte înţelept la şcoală, deosebindu-se de copiii unchiului, era mereu pismuit şi nedreptăţit. La masă, cu atâţia copii, el se simţea străin; mânca puţin şi se scula de la masă aproape flămând, aşa încât, el de mic a plâns foarte mult şi a postit şi a dobândit virtuţile pe care trebuie să le aibă un monah desăvârşit: smerenie, post, rugăciune, sărăcie şi ulterior, pribegie.
Şcoala primară a urmat-o în satul său natal. La terminarea şcolii primare, profesorul a îndemnat pe moş Alecu (unchiul său), să dea pe Ilie mai departe, zicând:
– Moş Alecu, este păcat de acest băiat aşa de înţelept să nu-l dai la şoală mai departe.
La sfatul profesorului, moş Alecu îl trimite apoi să urmeze studiile la Liceul din Coţmani, în Bucovina, unde a urmat trei ani şi apoi patru ani la Liceul Dimitrie Cantemir din Cernăuţi, unde trece şi examenul de bacalaureat în anul 1932, fiind clasificat primul.
La şcoală, Ilie a avut mult de îndurat; ca orfan, nu plătea taxele şcolare dar, pentru plata cărţilor, pentru haine de paradă şi alte cheltuieli, moş Alecu nu-i trimitea nici un ban; dormea şi mânca la internatul liceului.
Pentru cărţi, Ilie cerea cartea de la profesor, o citea noaptea şi o da înapoi a doua zi, aşa făcuse cu toate cărţile timp de şapte ani cât au durat cursurile liceale. În excursii şi la parade Ilie nu se ducea, căci nu avea haine de paradă, avea numai un rând de haine ce erau pe el. Un ban de buzunar ca să mai cumpere şi el câte ceva de ale mâncării când ieşea cu ceilalţi băieţi, el nu avea. Se întrista tânărul Ilie când colegii lui plecau în excursie şi el trebuia să rămână singur în internat, dar nu şedea în trândăvie ci învăţa, cugeta şi se ruga încontinuu.
Vara, în perioada vacanţelor, se ducea la unchiul său, moş Alecu, şi-l ajuta la munca câmpului, la prăşit, la coasă şi la alte treburi gospodăreşti. Nimeni nu ţine minte să-l fi văzut făcând vizite la preotul satului sau la profesorul său, sau stând de vorbă fără rost cu oamenii.
Când a dat bacalaureatul a dormit la Mitropolie în Cernăuţi şi s-a mărturisit la un preot arhimandrit, care îl sfătuieşte să rămână acolo şi să facă teologia. După scurt timp însă, arhimandritul, din cauza neînţelegerii cu ceilalţi părinţi, care erau basarabeni, este nevoit să plece, şi la plecare îl sfătuieşte să nu rămână acolo, ci să meargă la Mânăstirea Neamţ şi îi dă chiar o recomandare către stareţul de acolo, arhiereul Nicodim Munteanu, mai târziu mitropolit al Moldovei la Iaşi şi Patriarh al României. Tânărul Ilie se şi gândeşte ce să facă. Colegii lui s-au înscris fiecare la facultatea la care au voit, dar el ce să facă? După multă rugăciune, treaz fiind şi în plină zi, aude o voce:
-Mânăstire!
Simţind în suf1etul său o chemare deosebită de la Dumnezeu pentru o viaţă curată în monahism, pleacă imediat la Mânăstirea Neamţ şi este primit de stareţul arhiereu Nicodim şi stă aici cam un an, adică anul l933. Aici a fost pus la multe ascultări printre care şi ajutor de farmacist pe lângă vestitul farmacist Iov schimonahul, apoi bibliotecar al mânăstirii unde s-a îmbolnăvit cu aranjatul cărţilor pline de praf şi de mucegai şi de la curenţii de la ferestre, şi de la crăpăturile de la duşumea, căpătând reumatismul, de care a trebuit să sufere toată viaţa lui, până la mormânt.
În mânăstire s-a împrietenit cu cei mai bătrâni şi mai învăţaţi părinţi, cu care discuta despre mântuirea sufletului şi problema schimbarii calendarului, care era încă mult discutată atunci şi constituia o problemă cheie. S-a împrietenit cu un frate din Bucovina şi pe acest frate stareţul a hotărât să-l facă călugăr împreună cu alţi fraţi dar el n-a voit, spunând că mai întâi să facă Botezul adevărat prin afundare după cum s-a rânduit prin Sfinţii Apostoli, iar nu prin stropire cum se făcea atunci în Bucovina. După ce l-a botezat, a fost făcut şi călugăr şi cu acesta fratele Ilie s-a hotărât ca să meargă la Muntele Athos, unde se păstrează Calendarul adevărat ortodox. Încercând să scoată paşaportul pentru Athos, n-au reuşit, spunându-le că trebuie să facă mai întâi serviciul militar. Dar Ilie, crezând că va reuşi să scoată paşaportul ca civil, s-a bărbierit şi tot n-a reuşit şi de ruşine nu s-a mai întors la Mânăstirea Neamţ. Apoi a vizitat şi pe Petrache Lupu la Maglavit şi ca mărturie se păstrează hârtia cu iscălitura preotului din Maglavit. La întoarcerea din Maglavit a trecut pe la Mânăstirea Turnu de pe Valea Oltului. Acolo, cu câteva zile mai înainte, arsese Biserica. Când l-au văzut părinţii din mânăstire, care erau în număr de şase, l-au rugat mult ca să rămână la ei, că nu mai aveau nici un tânăr, care să-i ajute, tocmai plecase un frate tânăr şi nu mai ştiau nimic de el. Ilie a rămas cu bucurie acolo un an întreg. Mânăstirea avea o grădină cu mulţi pomi fructiferi, din care Ilie, mâncând, s-a mai îndreptat cu sănătatea. Părinţii din mânăstire voiau să rezidească biserica arsă şi sfătuiau pe Ilie să meargă după milostenie prin sate şi să adune bani împreună cu o călugăriţă de la o altă mânăstire, dar Ilie n-a primit să facă această ascultare.
Acum se apropie timpul ca să facă armata şi părinţii îl sfătuiau ca să se facă diacon şi să scape de armată. Ilie însă n-a voit, căci nu voia să rămână acolo, şi a preferat să facă serviciul militar. În timpul serviciului militar, nu s-a bărbierit, ci a purtat barbă. După terminarea serviciului militar se călugăreşte primind numele de Ioan, aceasta a fost în preajma Sfintelor Paşti ale anului 1936, de când îşi închină toată viaţa sa monahismului. Stareţ al Mânăstirii Neamţ era acuma Valerie Moglan, la care a fost intendent de stăreţie şi profesor de limba română pentru pregătirea fraţilor din mânăstire. De remarcat este faptul că fratele Ilie şi Părintele Ioan a avut numele celor doi mari prooroci: Sfântul Ilie râvnitorul şi Sfântul Ioan Botezătorul postitorul, şi s-a învrednicit să trăiască chiar pe locurile unde s-au nevoit aceşti doi mari prooroci, pe care i-a avut întotdeauna ca o oglindă şi sprijinitori în toate ispitele şi necazurile lui. Dar un foc puternic ardea în inima lui şi o dorinţă nestrămutată ca să meargă la locurile Sfinte ca să se închine şi să calce pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos. Dorinţa lui se realizează şi primeşte blagoslovenie de la arhiereul Nicodim, acum mitropolit al Moldovei, care i-a dat şi prima blagoslovenie când a intrat în Mânăstirea Neamţ, şi în toamna lui 1936 porneşte spre Locurile Sfinte unde se păstrează Calendarul Ortodox neschimbat moştenit de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii de Răsărit.
La Ierusalim, Părintele Ioan a venit cu încă doi monahi din Mânăstirea Neamţ: monahul Claudio şi monahul Damaschin, care după vizitarea Sfintelor Locuri se reîntorc în România, iar Părintele Ioan cu greutate se închinovează în Lavra Sfântului Sava, situată între Bethleem şi Marea Moartă, unde primeşte tunderea monahală în treapta schimniciei.
Greutatea de a intra în Mânăstirea Sfântul Sava a provenit din partea egumenului Nicolae, care avea două motive:
1. Cuza-Vodă, la 1862, a făcut secularizarea averilor mânăstireşti, după care lege au avut de pierdut mânăstirile din Ţara Sfântă şi
2. În mânăstire mai exista duhovnicul Sava, cuţovlah, care vorbea bine limba română şi încă un monah român şi împreună cu Părintele Ioan ar fi putut face partid, ceea ce nu s-a întâmplat. Totuşi Mânăstirea Sfântul Sava avea mare lipsă de personal, tânărul şi egumenul Nicolae a mers la Patriarhul din Ierusalim şi i-a cerut să-i dea personal şi acesta i-a spus:
-Uite, tânăr şi nu vrei să-l primeşti.
Numai în urma acestui eveniment l-a primit pe Părintele Ioan. În Mânăstirea Sfântul Sava învaţă bine limba greacă, o vorbea perfect ca şi grecii. Se ocupă mult cu cititul, cercetează vestita bibliotecă a mânăstirii şi face traduceri multe din limba greacă în limba română care să fie folositoare tuturor românilor, care le vor citi. Ajunge paracliser, ajutor de econom şi cu îngrijirea bolnavilor, care îi răpea foarte mult timp. Ca paracliser trebuia să aprindă candelele la două Biserici şi la patru Paraclise. Venea la chilie seara la ora 10 ca să se odihnească şi când să adoarmă îl trezea vecinul de alături, un bătrân bolnav şi de minte, care până atunci se săturase de somn şi se scula şi începea să cânte tropare şi condace, iar Părintele Ioan trebuia să se scoale la ora 11 şi să aprindă candelele şi să tragă clopotele de deşteptare. De aceste „neadormite Candele“ Părintele Ioan avea grijă.
Odată Părintele Ioan venea de la Ierusalim cu un măgar şi cu un arab pe valea ce trece pe lângă mânăstire, căci acesta era drumul obişnuit, circa patru ore de mers. Cam la mijlocul drumului vede pe un deluşor o mulţime de arabi, care păzeau trecerea economului mânăstirii, ieromonahul Pavel, care era trecut la Ierusalim şi la întoarcere îl aşteptau ca să-l omoare, fiind supăraţi că i-au oprit să aducă proviziile la mânăstire şi în locul lor a pus pe alţii.
Când l-au văzut pe Părintele Ioan, crezând că este economul, un tânăr ridică un par de lemn să-i dea în cap şi când a ridicat parul, tatăl lui a strigat:
– Stai, nu da, că nu-i el, este altul!
Şi a stat cu parul aşa şi Părintele Ioan a scăpat de moarte sigură.
Părintele Ioan se îngrijea şi de bolnavii mânăstirii. Auzind arabii de el că este priceput, au început să vină şi ei ca să-i ajute şi să-i vindece şi cu timpul este numit de toţi „Doctorul Mânăstirii“. În acea vreme începuseră mari tulburări, se răsculaseră arabii împotriva englezilor şi arabii aduceau răniţii în mânăstire şi în mânăstire nu mai era linişte.
Părintele Ioan era foarte obosit şi slăbit din pricină că nu avea nici o clipă de odihnă, fiind bolnav şi cu rinichii şi clima şi hrana nefiind prielnice, se hotărăşte să plece în pustie pentru linişte. Se mărturiseşte la Părintele duhovnic Sava, care îi dă blagoslovenie să plece în pustie, aceasta în anul 1939. Părintele Ioan pleacă cu un frate nou sosit din România, care însă după 3 luni s-a reîntors în România din cauza asprimii pustiei. La plecare au luat şi un arab până la un loc şi pe urmă s-a întors înapoi. Au mers mai departe prin pustie la Fesca, azi îi spune Qumran, unde s-au făcut săpături şi s-au găsit fragmente din Vechiul Testament şi unde au trăit esenienii.
Până acolo nu mai era mult de mers şi fără drum, numai prin pustietăţi, şi noaptea se apropia şi apa din vasul lor se terminase şi ei erau foarte obosiţi, căldura era de 40 de grade şi nu ştiau ce să facă de apă. Stând jos şi odihnindu-se, văd aproape de dânşii mulţi bărzăuni, care se coborau şi se ridicau dintr-o vale adâncă printre stânci. Se uită cu atenţie şi văd ceva licărind ca apa, dar cum să se coboare! Aveau o funie şi se leagă unul de mijloc şi unul ţinea bine funia şi aşa au ajuns în fundul văii, acolo era puţină apă rămasă din ploile de iarnă, din care beau şi bărzăunii. Au băut, s-au întărit şi au luat apă şi în vasul lor. A doua zi au mers până la peştera dorită, unde au stat numai două săptămâni, căci apa era sălcie şi în afară de asta au năvălit beduinii cu vitele lor.
S-au mutat la Peştera de la Calomona, care este la un kilometru depărtare de mânăstirea Sfântul Gherasim spre Marea Moartă şi Iordan. Au plecat noaptea, ca să nu-i vadă de la Marea Moartă, străbătând pustia prin văi şi dealuri. Deodată văd pe un deal în apropiere de ei o fiară cât un măgar, care mereu se oprea şi se uita la ei.
Dumnezeu i-a ocrotit şi fiara nu i-a atacat căci era o hienă, foarte periculoasă, dar şi fricoasă, care atacă la miezul nopţii.
Peştera de la Calomona era umedă şi apa o aduceau de la mânăstirea Sfântul Gherasim. Între timp, fratele din România a plecat dar a venit monahul Ioanichie, un alt călugăr de origine română, care a rămas cu Părintele Ioan până la sfârşitul vieţii lui. Aici au stat un an şi jumătate în condiţii foarte grele. Aici Părintele Ioan a tradus din limba greacă Acatistul Adormirii Maicii Domnului şi l-a terminat pe ziua de 5 august, ziua în care trebuia sa fie şi adormirea părintelui Ioan.
Condiţiile de hrană fiind nepotrivite, Părintele Ioan s-a îmbolnăvit de dizenterie, de care a suferit un an şi jumătate.
În acest timp, al doilea război mondial era în plină intensitate. Germanii se apropiau de Alexandria din Egipt, şi fiindcă România era aliată cu Germania, englezii au adunat pe toţi românii într-un lagăr la un loc cu germanii şi italienii. Pe Părintele Ioan, deşi bolnav, dar fiindcă cunoştea limbi mai multe (germana, franceza, araba, greaca) l-au ţinut 9 luni mai mult decât pe toţi. După eliberarea din lagăr s-a întors iarăşi la Mânăstirea Sfântului Sava.
La praznicul Mânăstirii Sfântului Teodosie s-a dus şi Părintele Ioan şi s-a rugat cu fierbinţeală la Sfintele Moaşte „Capul Sfântului Teodosie“ începătorul de obştie şi a simţit multă uşurare de suferinţa care o avea şi s-a vindecat cu harul Sfântului Teodosie. A doua oară în Mânăstirea Sfântul Sava, Părintele Ioan şi-a luat iarăşi ascultările de mai înainte, dar acum era mai slăbit şi anemiat şi clima îi făcea mult rău, tot mereu sta şi se gândea cum să scape iar la linişte, căci mânăstirea nu avea alt călugăr tânăr, care să ia ascultările lui. În vremea aceea era ca superior la Biserica Românească din Ierusalim, arhimandritul Victorian, care cunoştea pe Părintele Ioan de la Mânăstirea Neamţ şi fără să-l întrebe a scris la Patriarhul Nicodim ca să facă o intervenţie la patriarhul Ierusalimului şi să hirotonisească preot pe Părintele Ioan pentru Schitul Românesc de la Iordan cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Părintele Ioan de două ori a fost îndemnat de a se hirotonisi ca diacon, o dată la Turnu şi a doua oară la Mânăstirea Neamţ, dar n-a primit. Acuma, ca să poată ieşi la linişte, a primit. Patriarhul Ierusalimului a aprobat hirotonisirea şi la 13 mai (Sfânta muceniţă Glicheria) a fost hirotonisit ierodiacon în anul 1947, de către arhiereul Irinarh şi la 14 septembrie, acelaşi an, a fost hirotonit ieromonah şi egumen pentru Biserica românească de la Iordan, hirotonia s-a făcut în Biserica Sfântului Mormânt.
După hirotonire, superiorul Bisericii româneşti tot amâna ca să-l trimită la Iordan, dar Părintele Ioan i-a spus că el în Ierusalim în oraş nu stă şi s-a întors înapoi la Mânăstirea Sfântului Sava.
Văzând situaţia, arhimandritul Victorin îl cheamă înapoi şi-l lasă să plece la Iordan, dar fără nici un ajutor de hrană sau materiale.
Părintele Ioan a mers la Iordan împreună cu ucenicul lui, schimonahul Ioanichie. Suntem în luna decembrie 1948, când războiul dintre evrei şi arabi era în toi. La schitul de la Iordan se revărsase atât Iordanul cât şi pârăul ce trece pe lângă Mânăstirea Gheorghe Hozevitul şi toată grădina era înnămolită cu pământ şi nisip. Casa de locuit era compusă din două camere, mici, pline de nămol. Biserica era acoperită cu ţigle sparte şi ploua, printre pietrele pardoselii crescuse iarbă. S-a improvizat o sobă din tuci butoaie cu pământ deasupra şi care servea de pat. Un frate român din Ierihon (fratele Constantin) aducea pâine din porţia lui şi a făcut o căsuţă din lemnele ce s-au găsit în grădina Schitului, aceasta în mod gratuit. După câtva timp a murit Patriarhul Nicodim al României şi după obicei toate patriarhiile îi fac parastase la 40 de zile. Când a făcut parastas şi Patriarhul din Ierusalim, arhimandritul Victorin îl cheamă să ia parte şi pe Părintele Ioan, dar nu s-a dus, pentru că Patriarhul Nicodim cât a trăit a persecutat Biserica cu Calendarul adevărat Ortodox. Din cauza aceasta, arhimandritul Victorin s-a supărat foarte tare şi n-a vrut să treacă pe la Iordan, apoi din cauza războiului a plecat un an în Liban, iar la reîntoarcerea sa, aşa fel a făcut încât a trimis la Iordan pe Părintele ce fusese mai înainte.
Părintele Ioan ţinea foarte mult la respectarea canoanelor Bisericii Ortodoxe de Răsărit, din care pricină a avut mult de suferit.
Astfel a venit odată la Iordan arhimandritul Victorin cu un om bogat din America, care voia să vadă Schitul şi să-l ajute cu ceva bani. Când s-au aşezat la masă, arhimandritul Victorin a invitat la masă şi pe şofer, care era mahomedan. Părintele Ioan, fiindcă era şoferul de altă credinţă, n-a voit să stea la masă cu ei şi s-au supărat mult şi n-a mai dat nimic pentru biserică, Părintele Ioan însă aşa gândea: „mai bine sărac, dar curat“.
După ce a venit vechiul egumen la Iordan, Părintele Ioan şi ucenicul său au plecat la Schitul Sfânta Ana, ca să se liniştească în peşterile de acolo. S-a înţeles cu egumenul Mânăstirii Gheorghe Hozevitul, care i-a dat şi aprobarea de hrană, şi care nu-i va face nici o greutate.
Sosirea în mânăstire s-a făcut în noiembrie 1952.
A stat aici un an, până a venit un monah din Cipru, monahul Pavel, cu care s-a înţeles să meargă în peşterile de la Schitul Sfânta Ana. Monahul Pavel l-a ajutat de a pus uşă şi ferestre la chiliuţa lui mică unde a stat şapte ani fără să meargă la mânăstire sau la Ierihon, răbdând zăduhul zilei, vara ajungea căldura până la 40 de grade. Foarte mult suferea de reumatism, zi şi noapte se chinuia cu schimbatul flanelelor pline de sudori, căci fiind foarte slab, nu le putea suferi să se usuce pe corp. Hrana lui era posmag şi pâine mai rar, când îi aducea fratele român, Constantin din Ierihn. Toată viaţa lui a trăit în mare sărăcie, ca să-l îmbogăţească Dumnezeu după trecerea din viaţa aceasta. Chilia părintelui Ioan se află pe Valea Hozeva mai jos de Mânăstirea Gheorghe Hozevitul şi căţărată sus cam la 50 de metri de firul văii, pe coasta stâncoasă şi pare un cuib de rândunea. Chilia monahului Pavel, prietenul părintelui Ioan, se află în apropiere şi are un mic Paraclis, unde adesea se făcea
şi Sfânta Liturhie.
Părintele Ioan a avut mult de suferit şi de la arabii beduini, care aruncau cu pietre cu scopul ca să-l alunge de acolo, dar el toate le-a suferit cu bucurie şi smerenie. În peştera părintelui Ioan accesul era destul de greu, de la un anumit loc versantul era aproape vertical şi acolo a pus o scară de 5 metri, pe care o trăgea sus, aşa că primea numai pe cine voia. Cât a trăit în peşeră nu a primit parte femeiască.
În chilie, după ce făcea pravila şi canonul, Părintele Ioan se ocupa cu scrisul şi cu traducerea din limba greacă în limba română. A extras din cele mai folositoare cărţi, care să fie folositoare tuturor creştinilor, care le vor citi. A scris în versuri şi în proză. Toate scrierile lui sunt scrise cu atâta duh de smerenie şi umilinţă că toţi care le citesc nu pot să nu lăcrimeze, oricât de împietrită ar fi inima. O parte din opera lui a apărut în două volume sub titlul Hrană Duhovnicească.
Din scrierile lui se poate înţelege viaţa lui plină de nevoinţe şi totdeauna cu mintea şi cu inima la Cel Răstignit pe Golgota pentru mântuirea lumii. Aşa a gândit ziua şi noaptea până i s-a apropiat sfârşitul.
Cu două săptămâni înainte de a-şi da sufletul în mâinile Domnului, ziua pe la amiază, a văzut pe cerul senin în partea dreaptă o cunună din frunze de finic şi scris: „Fericiţi…“ şi alte cuvinte iar în stânga: „Blestemaţi…“ şi alte cuvinte… şi fulgere şi săgeţi ca de trăznet. Vedenia a spus-o ucenicului său schimonahul Ioanichie care l-a îngrijit tot timpul şi i-a spus că dacă îi va scădea temperatura şi o să poată vorbi, o să-i spună mai multe din tot ce a văzut din vedenie pe cer. Scrisul „Fericiţi…“ fiind pentru dânsul n-a voit să spună ca să nu se laude singur. Cunoscând că i se apropie sfârşitul, s-a împărtăşit singur miercuri dimineaţa, având Sfintele Taine.
Temperatura îi creştea mereu şi slăbea văzând cu ochii şi nu a mai spus celelalte cuvinte din vedenie. Fiind luna august, afară temperatura era de 40 de grade. Peste noapte, Părintele Ioan s-a ridicat, vrând să spuna ceva dar n-a putut spune nimic şi s-a culcat înapoi în pat. După un ceas a ridicat mâna dreaptă în sus şi blagoslovea în toate părţile pe Sfinţii Părinţi pe care i-a lăudat în scrierile lui. După aceea, în zorii zilei de joi, 5 august 1960, a fost chemat la cele veşnice, singurul părinte român care se mai afla la Locurile Sfinte, din Valea Iordanului, Ieroschimonahul Ioan Iacob.
Răbdând cu multă tărie bolile din timpul vieţii, cu regim sever de mâncare şi băutură, cu mintea aţintită mereu la Patimile Celui Răstignit pe Golgota, Părintele Ioan a reuşit să dematerializeze trupul şi să se unească cu Dumnezeu în Rugăciune.
Ştia că se duce la Domnul la o vârstă foarte tânără, dar nu a fost deloc întristat şi singur s-a pregătit în seara zilei de 4 august.
Ucenicul lui, schimonahul Ioanichie, spune că îi punea un şervet muiat în apă, căci tot trupul ardea având temperatura de 40 de grade şi totuşi niciodată nu a scos un „Of!“ ci numai îi mulţumea frumos.
Părintele Ioan în toată viaţa lui a căutat ca să respecte canoanele Bisericii Ortodoxe, de la cele mai mici lucruri până la cele mai mari. Astfel când a slujit Sfânta Liturghie în Mânăstirea Gheorghe Hozevitul, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul, a refuzat să dea Sfânta Împărtăşanie la o preoteasă din satul Taibe, pe motiv că înainte cu o zi, la Botezul Domnului, mâncase carne, adică nu postise trei zile înainte.
Atunci egumenul, care era duhovnicul ei şi îi cunoştea şi situaţia, a pus epitrahilul şi a împărtăşit-o.
Din momentul când a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt şi până la sfârşitul vieii, Părintele Ioan n-a slujit împreună cu alt preot. De asemenea, când slujea Sfânta Liturghie, nu punea la Proscomedie pe clericii de care auzise a fi masoni.
După moarte, Părintele Ioan a fost îngropat într-un vechi mormânt, care exista în peştera lui şi unde în trecut fuseseră îngropaţi mulţi pustnici. Deasupra s-au pus scânduri şi capac din pământul tare ca betonul.
În anul 1968, ucenicul lui, schimonahul Ioanichie reuşeşte să publice o parte din scrierile părintelui Ioan, în două volume, sub denumirea de
Hrană Duhovnicească, carte cu cele mai minunate şi umilicioase cugetări care suie pe om cu sufletul la cer, scrieri în versuri, care poezii oglindesc şi viaţa Părintelui Ioan, fiind de o profundă simţire spirituală.
După un timp îndelungat, Părintele Ioan arată în vis ucenicului său, schimonahul Ioanichie, că trebuie dezgropat, dar egumenul şi părinţii din mânăstire au hotărât să-l lase acolo pentru totdeauna. A trecut un an de la arătarea în vis şi egumenul în cele din urmă a acceptat ca să-l dezgroape, dar să rămână în acelaşi loc; aceasta s-a întâmplat în 1980, adică după 20 de ani de la îngropare.
Când s-a dezgropat corpul Părintelui Ioan, s-a văzut o minune mare. Corpul Părintelui Ioan era întreg, cu miros plăcut, cu hainele neputrede, epitrahil şi schima întregi şi pielea uscată pe oase şi arăta ca şi cum ar dormi, cu faţa curată, cu barba neagră întreagă, faţa plăcută ca şi cum ar dormi.
Văzând egumenul această minune, s-a hotărât să-l aducă la Mânăstirea Hozeva într-un sicriu provizoriu, care nefiind de bună calitate şi frumos, nu putea să fie expus şi arătat la închinători, dar bani nu erau pentru a se cumpăra alt sicriu.
În timp ce era expus în mânăstire în acel sicriu provizoriu, o femeie tocmai din Australia, mama preotului Haralambie, a avut o vedenie în vis în care s-a arătat o persoană necunoscută ei ca şi călugăr şi i-a spus să adune bani pentru a face o raclă pentru un sfânt cu trupul întreg. Dar cum îl chema şi cine era şi în ce loc era, nu i s-a arătat.
Povestind visul la unul şi la altul, toţi se mirau, neştiind ce înseamnă asta.
Nu mult după această întâmplare, a venit la închinăciune o persoană de acolo care a văzut pe Sfântul Ioan şi a spus că acum a găsit pentru cine trebuia să fie racla. Era pentru Noul Sfânt Ioan, de la Mânăstirea Hozeva. Cu banii adunaţi în Australia i s-a făcut o raclă frumoasă care s-a aşezat în Biserica cea mică a Sfântului Ştefan lângă mormântul Sfântului Gheorghe Hozevitul.
Aici vin închinătorii şi se închină cu multă evlavie şi credinţă, sărutând racla şi fiind foarte impresionaţi de această minune.
În timpul după ce a fost dus la Biserică, egumenul a plecat în Grecia după ceva ajutoare necesare reparării drumului ce duce spre mânăstire, fiind foarte prăpăstios. După plecarea egumenului, nişte preoţi din Patriarhie nu credeau de cuviinţă să fie aşezate în acest lăcaş nişte moaşte noi şi mai ales de alt neam. S-au sfătuit cu Patriarhul şi au hotărât să vina o comisie la faţa locului şi să-l ducă în altă parte.
Arhiereul n-a voit să-l scoată în lipsa egumenului, şi a aşteptat ca să se întoarcă din Grecia. În acest timp însă Patriarhul a murit, arhiereul a fost operat de rinichi, altul s-a îmbolnăvit rău de inimă, adică cei rânduiţi în comisie.
După cele întâmplate, i-a luat frica de pedeapsa Sfântului şi n-au mai venit, iar Sfintele Moaşte se odihnesc în pace, fără să le tulbure nimenea.
În timpul vieţii Sfântului, a venit la peştera în care locuia un preot numit Mitrofan, care locuia atunci în Sfântul Munte Athos şi care era pictor de meserie.
Mitrofan, văzând singurătatea acestor locuri de la Schitul Sfânta Ana şi plăcându-i foarte mult, s-a hotărât să lase Sfântul Munte şi să vină să locuiască acolo, spunându-i Părintelui Ioan că mai întâi se duce acasă, ca să aranjeze casa şi apoi se va întoarce. Părintele Ioan i-a spus:
– Dacă vii, vino aşa cum eşti acuma, dar dacă vrei să pui casa la rânduială, nu ai să mai vii deloc.
Într-adevăr, plecând la Sfântul Munte, s-a apucat de lucru cu picturi trecând doi ani. Un ucenic de-al lui, cu năravul rău de a fura, i-a luat nişte pensule de valoare.
Preotul Mitrofan certându-l, ucenicul s-a mâniat şi într-o seară i-a ţinut calea şi l-a omorât. Aşa s-au realizat cele spuse de Părintele Ioan, că dacă nu rămâi acuma, nu vei mai veni.
O credincioasă venită din Grecia la Mânăstirea Hozeva, văzând Sfintele Moaşte ale păritelui Ioan, a fost impresionată, s-a întristat mult şi s-a căit că le-a văzut, zicând:
– Mai bine nu le vedeam.
Ea era venită cu un grup de vizitatori. Mergând acasă la gazda din Ierusalim unde se oprise, a aţipit şi i s-a arătat Sfântul Ioan întruchipat foarte frumos, spunându-i:
– Ileano, de ce te-ai speriat de mine? Eu sunt Ioan. Ce rău ţi-am făcut?
Ileana, după acel vis, a vrut să vină din nou la Mânăstirea Hozeva ca să-şi ceară iertare de la Sfânt, dar trebuia să plece cu grupul din ţară. După un an a venit în mod special numai ca să-şi ceară iertare şi să obţină o fotografie a Sfântului Ioan, ca să-l pună la loc de cinste.
Locurile acestea pe unde a pustnicit Sfântul Ioan Iacob Românul, din pustiul muntelui şi a văii Hozeva, au jucat un rol important din cele mai vechi timpuri.
Isus al lui Navi, urmaşul lui Moisi, după căderea cetăţii Ierihon, a trecut pe drumul ce şerpuieşte de-a lungul pârâului Wadi Kelt sau cum i se zice astăzi Valea Hozevei şi a ajuns pe locul unde se află astăzi Ierusalimul.
Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana au avut în Valea Hozevei o stână de oi. Fiind foarte supăraţi că nu aveau copii, au plecat de acasă. Sfântul Ioachim a venit în Valea Hozeva şi s-a urcat în Peştera unde a stat cândva şi Sfântul Ilie şi s-a rugat aici timp de 40 de zile, ca să se milostivească Domnul şi să-i dea copil. Sfânta Ana a rămas în Ierusalim în locuinţa lor din apropierea Porţii Leilor (sau a Sfântului Ştefan) unde la fel era o peşteră şi s-a rugat mult Domnului. După cele 40 de zile de post şi rugăciune, amândoi au fost vestiţi de îngerul Gavril că vor avea pruncă, care urma să fie Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos.
După ce Sfânta Ana a dus-o pe prunca Maria în vârstă de trei ani la Templu, în Sfânta Sfintelor, pe locul unde se află astăzi moscheea lui Omar, s-a retras tot pe Valea Hozeva, într-o peşteră situată la circa un kilometru mai spre Ierihon de la Peştera Sfântului Ilie. Aici s-a retras Sfânta Ana cu un grup de femei pioase şi care de atunci se cheamă Der Benat după denumirea arabă sau mânăstirea femeilor sau Schitul Sfânta Ana.
Tradiţia spune că piciorul drept al Sfintei Ana a fost păstrat la schit până prin secolul al XV-lea, când călugării de aici au fugit la Sfântul Munte Athos, de teama prigonitorilor şi au luat piciorul drept al Sfintei Ana şi au întemeiat Schitul Sfânta Ana din Muntele Athos, spre versantul sudic.
Sfântul Prooroc Ilie, urmărit de Isabela, aici s-a adăpostit timp de trei ani şi jumătate, hrănit de un corb, care dimineaţa îi aducea carne şi seara pâine. Aceată Peşteră a rămas intactă de la Sfântul Ioachim şi până astăzi, chiar după ce mânăstirea a fost distrusă de Hosroe, împăratul perşilor, la anul 614.
Grijă mare a avut Părintele Ioan pentru folosul sufletesc al său şi al altora, după cum se vede în scrisoarea aceasta a lui cu denumirea Citirea şi Cugetarea Dumnezeieştilor Scripturi.
El spune: „De multe ori am scris cuvinte pentru folosul meu sufletesc şi am crezut că aceste cuvinte pot folosi şi alte persoane, care nu prea au vreme să deschidă cărţile şi poate nici nu au la îndemână cărţile potrivite. Ştiu că în ziua de azi toată lumea este grăbită şi cărţile cele groase ale Sfinţilor Părinţi stau uitate şi rar cine le mai citeşte. Aşa este duhul veacului, aşa sunt ocupaţiile oamenilor, aşa este războiul cel nevăzut, încât lucrul duhovnicesc, şi mai ales citirea cărţilor sfinte, nu prea au loc în viaţa creştinilor de azi. Şi asta nu se întâmplă numai în lumea mirenilor, ci înşişi monahii au început să ajusteze viaţa după moda nouă. Grija celor pământeşti îi ţine încătuşaţi şi nu pot să mai afle vreme pentru citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi. Abia au vreme să asculte pravila din Biserică, însă şi atunci mintea le este împovărată cu grija trupească şi necazurile vieţii.
Pentru îndulcirea sufletului, greu se găseşte vreme în veacul nostru. Şi aceasta ne păgubeşte mai mult decât toate. Căci neavând răgaz a privi mai des către cele cereşti uităm rostul vieţii, slăbim duhovniceşte şi ajungem de multe ori la deznădăjduire, când ştim ce fel de făgăduinţă am făcut înaintea lui Dumnezeu şi când vedem că se cheltuieşte viaţa în chip zadarnic“.
Iată cum ne sfătuieşte Cuviosul Nicodim Aghioritul în privinţa aceasta: „Toţi creştinii care ştiu carte, datori sunt a citi dumnezeieştile Scripturi, pentru că după cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, fară de citirea Sfintelor Scripturi nu poate cineva a se mântui“.
În cuvântarea sa cea pentru Lazăr, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ,,Că nu este cu putinţă, nu este a se mântui cineva, neîndulcindu-se adeseori de citirea duhovnicească“.
Apoi Sfântul Ioan Scărarul ne încredinţează că citirea luminează şi adună pe minte şi năravurile le pune la îndoială.
Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În ce chip trâmbiţa strigând în vreme de război, deşteaptă osârdia vitejilor luptători împotriva inamicului aşa şi Sfintele Scripturi deşteaptă osârdia ta spre cel bun şi te îmbărbătează pe tine împotriva patimilor.
Pentru care frate al meu, trezeşte-te cu întemeiere şi te sârguieşte de-a pururea a te lipi de Sfintele Scripturi ca să te înveţe pe tine cum se cade a fugi de cursele vrăjmaşului şi a dobândi viaţa veşnică. Sunt însă unii care citesc, dar nu-şi dau silinţa ca să înţeleagă cele scrise.
Sfântul Apostol Pavel scrie către ucenicul său Timotei: „Ia aminte la citire“.
Iar despre Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigore Teologul, spune istoricul Rufin, că 13 ani au şezut în pustie cugetând Scripturile. Acum să ne oprim puţin la cei care trăim în veacul acesta de pe urmă şi să ne întrebăm:
Dacă în vremea cea veche era neapărat nevoie de citirea Scripturilor, dar oare astăzi când s-au înmulţit vicleşugurile în lume şi s-au împuţinat păstorii cei buni, acum când nu mai găseşti pildă de viaţă şi nici povăţuitori sufleteşti, cu atât mai mult trebuie să ne sârguim la citirea Sfintelor Scripturi, căci în ele vom găsi mângâiere şi luminare.
Din Sfântul Isac Sirul, Cuvântu1 36, Părintele Ioan a extras cele ce urmează, care sunt de folos pentru toţi:
„Aceasta este voia Duhului Sfânt, ca să fie iubiţii lui în neîncetate osteneli. Nu locuieşte Duhul lui Dumnezeu în aceia care trăiesc în odihnă, ci duhul diavolului; după cum şi unul din cei ce iubea pe Dumnezeu a zis: „M-am jurat să mor în fiecare zi!“
Din aceasta se observă robii lui Dumnezeu cei curaţi, din ceilalţi, căci aceştia trăiesc în scârbe şi strâmtorări, dar lumea în desfătare şi odihnă; pentru că nu a voit Prea Bunul Dumnezeu, ca iubiţii lui robi să aibă odihnă în această viaţă, dar mai mult a voit ca însuşi ei în scârbe, în greutăţi, în griji, în sărăcie, în goliciune, în singurătate în datorii, în boale şi defăimări, în bătăi şi zdrobirea inimii cu trup bolnăvicios şi chip scârbit de neamuri într-o stare care nu se aseamănă cu ceilalţi oameni, în locuinţă singuratică şi liniştită şi cu totul nevăzut de oameni şi slobod de orice lucru care aduce mângâiere pământească.
Pentru asta aceştia plâng şi lumea râde, aceştia suspină şi lumea se bucură, aceştia postesc şi lumea se desfătează, ziua se ostenesc şi noaptea se pregătesc de nevoinţă, sunt unii care se dau la osteneli de bună voie şi la scârbe împotriva patimilor, alţii goniţi de oameni.
Şi unii din aceştia s-au gonit, alţii s-au ucis şi alţii se ascundeau printre crăpături. Şi se împlinea la ei cuvântut care zice că în lume scârbe veţi avea, dar în Mine vă veţi bucura. Căci cunoaşte Domnul, câţi trăiesc în odihnă, nu pot să rămână în dragostea lui şi pentru aceasta, i-a împiedicat pe ei de la odihnă şi de la pofte, Hristos Mântuitorul nostru a cărui dragoste este mai puternică decât moartea cea trupească şi să arate şi în noi puterea dragostei Lui. Amin.
Printre scrierile Sfântului Ioan s-a găsit aceasta, foarte importantă pentru mântuirea sufletelor: să nu ne facem judecători slujitorilor lui Dumnezeu, conform cuvintelor Evangheliei care zice: „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi“. Mt. VII. 5.
În istoria Bisericească a preaînţeleptului ierarh Meletie spune ca după ce s-a terminat cel dintâi Sobor a toată lumea din Niceea, se bucura mult Sfântul Împărat Constantin cel Mare pentru biruinţa Bisericii împotriva celor hulitori. Fiind şi împăratul de faţă la Sobor, i-a cinstit pe Sfinţii Părinţi cu daruri bogate după vrednicie, iar Cuviosului Pafnutie îi săruta împăratul cu multă evlavie ochii cei scoşi şi mâinile lui ciuntite de tirani. De asemenea şi pe toţi ceilalţi mărturisitori îi săruta cu cinste pentru a lua sfinţenie de la ranele lor pe care le-au primit în vremea prigoanei.
Unul dintre părinţii Soborului a dat în scris împăratului nişte jalbe împotriva unor episcopi cu purtări rele. Însă marele împărat Constantin n-a voit nici măcar să citească hârtiile lor şi nici nu s-a interesat cine sunt clericii vinovaţi, ci în faţa tuturor a ars hârtiile, zicând următoarele cuvinte: „Dacă eu însumi aş vedea cu ochii păcătuind pe vreun cleric, atunci l-aş acoperi cu hlamida mea adică cu mantia împărătească. Sfântul Împărat a căutat prin aceasta să dea pildă la toţi spre a nu vădi păcatele sau neputinţele cele ascunse ale clericilor.
Cei care scot la iveală păcatele sau neputinţele clericilor (preoţitor) se fac prin aceasta defăimători de lege, căci toţi clericii sunt slujitori ai Legii lui Dumnezeu.
Sunt unii creştini care judecă şi nici nu vădesc neputinţele clericilor, dar în schimb se feresc să ia în blagoslovenie de la cei cunoscuţi cu neputinţe omeneşti sau pătimaşi.
Iar dacă se întâmplă de plătesc Liturghii, ori se împărtăşesc la asemenea clerici şi pe urmă află că fumează ori se îmbată sau alunecă în alte patimi, atunci creştinii aceştia se căiesc pentru că au cerut Sfinţenia de la cei pătimaşi. Unii ca aceştia, măcar că nu judecă la arătare cu vorba, însă cu lucrul (adică cu purtarea lor se fac judecătorii Fraţilor, dacă preotul sau arhiereul este drept credincios, atunci să fim încredinţaţi că darul Sfântului Duh lucrează prin el la orice Taină bisericească oricât de păcătos ar fi el. Numai atunci când este oprit sau caterisit de către sobor ori de către arhiereul locului, sau când predică pe faţă vreo credinţă greşită, atunci cu adevărat nu mai lucrează darul Sfântului Duh prin el. Atunci trebuie să te fereşti de asemenea clerici.
În Pateric este un exemplu despre a nu judeca pe slujitorii lui Dumnezeu. Ava Marcu Egipteanul a petrecut 60 de ani neieşind din chilia sa. Şi avea obiceiul, preotul Schitului, de venea să facă Sfânta Liturghie în chilia lui în anumite zile. Diavolul văzând răbdarea bătrânului cel îmbunătăţită, a meşteşugit ca să-l ispitească cu osândirea.
Deci, a îndemnat vicleanul pe un frate oarecare ce era îndrăcit ca să meară la bătrânul ca pentru blagoslovenie. Şi ajungând la pustnic, mai înainte de a rosti alt cuvânt, striga îndrăcit către bătrânul, zicând:
– Preotul tău are miros de păcat, deci să nu-l mai laşi să intre la tine!
Iar bătrânul cel insuflat de către Dumnezeu a zis către el:
– Fiule, toţi oamenii îşi leapădă afară murdăria, iar tu ai adus-o la mine, dar scris este: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi. Însă deşi preotul este păcătos, Domnul îl va mântui pe el, căci scris este: şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă tămăduiţi. (Iacob V-5).
După ce a rostit aceste cuvinte, făcând rugăciune, Sfântul bătrân a gonit pe demon din om şi l-a slobozit sănătos.
Iar bunul Dumnezeu, văzând nerăutatea bătrânului, i-a descoperit lui un semn minunat. Şi iată cum mărturiseşte singur, prin însăşi cuvintele lui zicând:
– Când voia preotul să înceapă Sfânta Liturghie, am văzut pe îngerul lui Dumnezeu pogorându-se din cer şi punând mâna pe capul preotului. În clipa aceea s-a făcut preotul ca un stâlp de foc. Iar eu mirându-mă pentru acea vedere, am auzit un glas zicând către mine:
– Omule, ce te-ai mirat pentru lucrul acesta? căci dacă împăratul cel pământesc nu lasă pe boierii săi ca să stea întinaţi înaintea lui, ci toţi sunt îmbrăcaţi cu slavă multă, atunci cu cât mai mult nu va curăţi puterea cea dumnezeiască pe slujitorii Sfintelor Taine, când stau înaintea Slavei celei cereşti?
Auzind aceste graiuri, viteazul nevoitor Marcu, mai mult s-a sârguit a cinsti persoanele sfinţite, sporind întru nevoinţele sale. Iată ce daruri minunate primesc cei care nu osândesc pe clerici.
Viaţa părintelui Ioan este un exemplu viu de urcuş continuu spre desărvârşire şi unirea mistică a sufletului cu Dumnezeu.
Prin asceză severă şi-a eliberat sufletul de patimi şi şi-a fortificat firea cu virtuţile cele mai alese, care l-au dus la trăirea cea mai înaltă posibilă puterilor omeneşti de cunoaştere şi iubire.
Muncă titanică a depus ca să extragă din cărţile Sfinţilor Părinţi cele mai esenţiale învăţături folositoare tuturor celor ce le vor citi şi ca să fie mai atrăgătoare le-a pus în versuri, unele deja publicate în cartea Hrană Duhovnicească.
Toate învăţăturile din scrierile părintelui Ioan sunt destinate tuturor celor ce le vor citi şi le vor aplica în viaţă, dar mai ales credincioşilor români de pretutindeni.
În poezia Paza sufletului se pune în evidenţă rolul pocăinţii (adică a spovedaniei) şi al gândului la moarte.
În poezia Glasul Păstorului Celui Bun se descrie problema „Întrupării şi a Patimilor Domnului nostru Iisus Hristos“, care ne cheamă pe toţi la El, ca la urmă să ne dea odihnă.
În poezia Dorul Bunicii se vede viaţa Sfântului Ioan, când era mic şi crescut de mătuşa Maria, căreia îi citea Patimile Domnului. Părintele Ioan de mic a stat la Picioarele Crucii şi cu mintea aţintită la Cel Răstignit, Care l-a ajutat tot timpul până a ajuns la cel mai înalt pisc al transformării dumnezeieşti a fiinţei lui purificate şi iluminate de Duhul Sfânt.
Pline de viaţă şi adâncă simţire sunt şi poeziile de mai jos:
– Mustrarea Tainică de Sus – Pentru Nesimţirea Mea.
– Rugăciuni şi Cugetări Umilicioase (ca a fiului risipitor).
– Glasul Conştiinţei.
– Cele Şapte Păcate de Moarte.
– Răstignitorii de Azi la Sfânta Înviere.
– Sabia Durerii.
– Lumina Sfintei Învieri.
– Pe Drumul Crucii.
– Canonisirea Împiedecată de cei Adormiţi.
– Floarea Bisericii din Carhidon.
– Spre Asfinţitul Vieţii Mele.
– Singura Mângăiere Românească.
– Himera Omului Modern.
– Mizeria din Lume.
– Cheful celor cu Radio, etc.
Scrierile Parintelui Ioan şi viaţa lui reprezintă un bun model de urmat de credincioşii creştini după poruncile Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pentru urcuş pe scara valorilor spirituale până la nepătimire şi iubire.
Viaţa Sfântului Ioan Iacob este scrisă de ucenicul lui, schimonahul Ioanichie din Mânăstirea Gheorghe Hozevitul şi pustnic în Mânăstirea Sfânta Ana.
Trebuie să menţionăm aici şi evenimentul întâmplat cu păsărelele cerului, hrănite şi cântate de Părintele Ioan în unele poezii ale sale şi care au venit să dea ultimul salut la prohodirea Părintelui Ioan. Faptele sunt istorisite de arhimandritul Amfilohie, stareţul Mânăstirii Gheorghe Hozevitul, care a făcut îngroparea părintelui Ioan. Arhimandritul Amfilohie fiind la Atena în anul 1981, în faţa unui grup de credincioşi, admiratori ai părintelui Ioan, printre altele a istorisit şi evenimentul întâmplat cu păsărelele.
Părintele Ioan şi-a cunoscut singur sfârşitul şi l-a scris pe peretele peşterii. Fiind înştiinţat de moartea părintelui Ioan, arhimandritul Amfilohie a coborât la peşteră şi cu alţi pustnici din pustia Ruvan s-au urcat sus cu ajutorul unei scări şi l-au găsit pe Părintele Ioan mort pe rogojină, îşi pregătise singur mormântul.
Era cam pe la orele 10 ziua şi a început prohodirea şi dintr-o dată s-a umplut camera de păsări sălbatice din pustiu, care au început să zboare în toate părţile, aşezându-se pe cărţi, stingând luminile, bătând din aripi deasupra trupului cuviosului Ioan şi aşezându-se pe trupul lui. Părinţii au crezut că le este foame şi au adus mâncare: pâine şi posmag ce erau sus pe stâncă puse de Părintele Ioan, dar nu le-au trebuit. După terminarea slujbei, Părintele Ioan a fost pus în mormânt şi deasupra acoperit cu scânduri şi pământ şi când operaţia de acoperire a fost gata, toate păsărelele au zburat afară şi s-au împrăştiat în toate părţile, ele au dat ultimul lor salut celui ce le-a iubit.
După plecarea păsărelelor s-a mai adus pământ şi s-a făcut mortar cu apă şi s-au acoperit bine scândurile, aşa încât mormântul a fost ermetic închis.
Monah Teodot
Ierarhii cretani sunt disperati . Nu se smeresc sa recunoasca ca au gresit. Un grup de credinciosi care a semnat scrisoarea-ultimatum, a mers la Mitropolitul Teofan si i-a cerut sa-si retraga semnatura de la Creta. A refuzat categoric. Bine ca s-a dat pe fata precum este : eretic ecumenist indaratnic.
ayeaye
Indaratnic??? Indracit mai degraba il intrece pe Arie
mirean
O analiza reala si foarte buna.
Multumim dle Viorel!
Sa aveti rasplata de la Domnul!
mihai
Cine are discernamint cat de cat asi da nu mai decat seama ca sunt niste lingai si ca sunt dupa chipul si asemanarea celor ce le tot canta in struna zi si noapte
Raluca
Foarte bună analiza. Obiectivă. Întrebarea care se pune este ce au de câștigat mirenii care susțin pe cei care s-au lepădat de dreapta credință? Care sunt ”interesele” lor, pentru altfel ar trebui să fie interesați doar de mântuire legat de biserică. Preoții au de pierdut o parohie, pot fi caterisiți. Călugării pot fi dați afară din mănăstire. Dar mirenii, de ce ar face așa ceva?
maxim
https://augustindeflorina.wordpress.com/preotimea-il-va-ajuta-pe-antihrist/
mihai
Pai nu mai departe ce latra serafim joanta
maxim
Adevarat!
teodora
Doamne ajuta,
Peste 4500 de preoti, calugari si mireni au semnat o scrisoare catre Mitropolitul Teofan, referitoare la MARELE SINOD …
Ieri in data de 20.08 era termenul limita pentru incetarea pomenirii ÎPS Teofan de către PLIROMA Moldovei …..daca acesta nu se dezice de semnaturile din Creta
Stie cineva ceva ?
Daca preotii au incetat pomenirea?
Anghel
Ortodocșii vor fi cu adevărat ortodocși, doar în momentul mărturisirii credinței.
Iar cei supranumiți azi „vedetele ortodoxiei” , la vreme de mărturisire împotriva Adunării Satanice din Creta, au tăcut, tac și vor tăcea.
De ce ?
– Deoarece se închina la singurul „dumnezeu” pe care îl cunosc. FRICA !
Păcat de sufletele lor.
mihai
Ia priviti aici toata crema cea vestita prezenta luna viitoare la assisi, ceva de genul o vioara surda intro orchestra muta http://www.santegidio.org/pageID/langID/it/itemID/16924/ASSISI-2016-SETE-DI-PACE-dal-18-al-20-settembre-I-incotro-di-dialogo-e-preghiera-tra-le-religioni-e-le-culture.html
Emil Baciu
Schisma este produsa de ecumenisti si mai ales de reprezentantii lor cei mai de seama care au si semnat in Creta documente ce denatureaza Sfintele Dogme, ignora Sfintele Canoane si batjocoresc principiul Sinodalitatii-prin care Domnul Iisus Hristos prin intrunirea tuturor episcopilor in Duhul Sant , conduce Bierica Sa.
Dar auziti ce spune Cuviosul Filotei Zerva :
„… Numai prin smerenie, pocainta si intoarcere la Dumnezeu, la credinta ortodoxa, va reusi mult dorita unire, iar nu prin consfatuiri si dezbateri, prin dialoguri nefolositioare si lipsite de rost, prin sedinte zadarnice. Daca nu vor renunta la mandrie si nu se vor smeri, daca nu se vor pocai si nu se vor intoarce la Dumnezeu, toate staruintele, straduintele, ostenelile si eforturile pentru unire se vor dovedi zadarnice, nefolositoare, poate chiar vatamatoare, cauza si pricina dezbinarilor, schismelor si razboaielor…”.
Asadar, acest ecumenism satanist care se declara aducator de pace, plin de iubire (mai mare decat a Sfintilor Parinti),va fi „pricina dezbinarilor, schismelor si razboaielor”. Schisma nu o fac cei care se impotrivesc ereziei ci cei care o propavaduiesc in Biserica, iar faptul ca sunt majoritari si ca poporul nestiutor ii urmeaza pare la vedere ca ar fi dreptatea de partea lor, insa adevarul a stat la un moment dat in cate un singur om, cum ar fi Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Marcu Eugenicul. Faptul ca frica ii opreste pe clerici a intrerupe pomenirea este la fel ca si cum ai refuza tratamentul unui bolnav si astfel il condamni la moarte. Curajul preotilor este sansa noastra, este medicamentul care ar lecui ierarhia de boala ucigatoare a ereziei ecumenismului. Dumnezeu sa-i ocroteasca pe clericii care marturisesc si care au barbatia de aplica Sfintele Canoane ce sunt bisturiu de taiere a raului ce a napadit Biserica, caci „Pastorii au deschis larg usile sa intre nestingheriti lupii”.- C.Filotei-
mihai
Emile, din pacate ft putini pricep treaba asta, degeaba le explici la uni trraba adta ca ei tot pe alor o tin, dar mai avem si marturia constantinopolului care se pare ca mai nimeni nu vrea a invata din trecut, am vazut si eu tiribomba asta pe cuvantul kakadox precum ca i.ps Hieroteos ridica in slavi delegatia b.o.r din creta, si mam apucat sa scormonesc pe diverse publicatii ortodoxe grecesti dar nici vorba de asa ceva, ai vazut si tu cu ochii tai slujbele ecumenice din ultima perioada ca sau intetit si nu mai e nevoie sa le zicem pe nume pt ca am vazut ce se intampla pe la diverse mitropolii din tara dar si din diaspora unde se merge pe principiul caini latra ursul merge , ai mai auzeam pe cate uni de ioachim bacauanul ca tot veni vorba despre el , ca a facut si face poteca la institutul romano-catolic din mun roman jud neamt, iar tot scormonind eu pe net ca sa caut dovada sa vedem daca asa este (ca nici dupa zvonuri nu te poti lua) intradevar asa este si figura pe lista ca membru de onoare, bai mai mult era numit si montsenior, specific iereticilor, cand voi avea timp voi pune si linkul
Un pacatos
„POMENIREA PATRIARHULUI ATENAGORA
(fragment dintr-un tratat epistolar)
Atena, 19 iunie 1969
Cuviosului monah Nicodim
din obştea Ierom. Efrem
Provata – Sfântul Munte Athos
Prea iubite în Domnul Părinte Nicodime,
Bucură-te şi întăreşte-te în harul Mântuitorului Hristos.
Ieri am primit lunga ta scrisoare şi potrivit datoriei dragostei încep să răspund pe larg la ea în ciuda multelor mele preocupări.
La începutul scrisorii Sfinţiei Tale te îndreptăţeşti pentru tăcerea de până azi, pe care o atribui nu uitării, nici nepăsării, ci regulilor monahale, şi-ți exprimi mulţumirea şi recunoştinţa pentru tot folosul duhovnicesc pe care l-ai primit de la mine atât timp cât ai fost în lume. În continuare, descriind pe larg, în culori sumbre, peripeţiile din ultima vreme ale Ortodoxiei şi exprimându-ţi zbuciumul pentru mersul lucrurilor Bisericii noastre, ceri, în numele obştei sfinte în care petreci, părerea mea despre calea pe care trebuie să mergeţi.
Aşadar, ascultă, iubite părinte Nicodime: niciodată nu m-am gândit că m-ai uitat. Cât priveşte faptul că nu ai scris, ştiu că aceasta se datorează regulilor monahale, care nu îngăduie mai ales călugărilor, şi mai ales începătorilor, legăturile cu lumea. Despre mulţumirile Sfinţiei Tale ce să spun? Niciodată nu m-am făcut vrednic de ele. n-am împlinit niciodată aşa cum trebuie porunca Domnului… De altfel, dacă am semănat ceva sau am udat, Acela a făcut să crească… Aşadar, Aceluia Se cuvine slava şi mulţumirea şi cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor.
Şi acum să venim la subiectul principal:
Îmi scrii: „Cel puţin Sfinţia Voastră, Cuvioase Părinte Epifanie, Sfinţia Voastră care sunteţi înzestrat cu… (notă: Omit exagerările dragostei tale), să nu rămâneţi nelucrător. Făceţi-vă luntre şi punte, nu neglijaţi subiectul acesta. Să nu credeţi vreodată că ar fi posibil să se schimbe latinii cei îngâmfaţi, noi ne vom schimba… şi de aceea nu este favorabilă această împărtăşire…”
Fratele meu Nicodim, Dumnezeu ştie că n-am rămas deloc nelucrător şi în acest subiect. Dacă numele meu nu apare în paginile revistelor, aceasta nu înseamnă nimic. Este cu putinţă ca cineva să se nevoiască nu numai prin arme publicistice, ci şi prin scrisori şi prin comentarii şi prin prezentări personale şi prin multe alte moduri… În orice caz, îţi trimit unul dintre articolele mele, publicat mai demult în „Trei Ierarhi”, ca să vezi concepţiile mele cu privire la acest subiect.
Mai jos mă întrebi dacă este drept să primiţi pomenirea arhiereilor ce țin calendarul vechi. Gruparea lui Matei o excluzi („mateiții nici nu intră în discuţie”, scrii), şi mă întrebi despre gruparea fostului mitropolit al Florinei.
Iubite Părinte Nicodim, ascultă:
Înainte de a vă gândi pe ce episcop să pomeniţi, trebuie ca în conştiinţa Sfinţiilor Voastre fiecare să răspundeţi la întrebarea: „Cred că întreaga Biserică Ortodoxă Universală a fost înghiţită de înşelare şi numai eu şi câţiva puţini am rămas păstrând adevărul?” Dacă la întrebarea aceasta conştiinţa Sfinţiei Tale îţi va răspunde afirmativ, atunci caută un oarecare episcop ce are succesiune apostolică şi păstrează adevărul, şi supune-te lui. Iar dacă conştiinţa Sfinţiei Tale îţi va răspunde negativ, dacă-ţi va spune că părerea că „toţi s-au abătut netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este afară de unul (eu şi încă câţiva)” constituie mândria şi nesăbuinţa cea mai de pe urmă; dacă te va înştiinţa că întreaga armată a episcopilor şi preoţilor evlavioşi din Biserica Ortodoxă Universală care păstrează adevărul şi iubesc credinţa neschimbată, care au întărite în ei tradiţiile Părinţilor, care se amărăsc profund de acrobaţiile şi de faptele îndrăzneţe ale unor întâi-stătători ai Bisericii, dar îi suferă – folosind iconomia – pe aceştia, căutând la pacea Bisericii şi nădăjduind că faptele îndrăzneţe nu vor ajunge până la extrem, dacă astfel îţi va răspunde conştiinţa, atunci… atunci, iubite Părinte Nicodime, eşti dator să nu-ţi desparţi căile tale de ale lor.
Fratele meu, este clevetirea cea mai de pe urmă cele spuse de unii despre Biserica Greciei că „îl urmează pe Atenagora”. NU! Adevărul este că Biserica Greciei, din delicateţe exagerată faţă de întâistătătorul Ortodoxiei, i-a dat prea mare atenţie lui Atenagora – desigur, un lucru rău făcut. Cu toate acestea, sub nici un chip nu este de acord cu faptele lui îndrăzneţe şi lipsite de orice scrupule. Cred că în toată Biserica Greciei nu există mai mult de şase-şapte episcopi filoatenagorei. Ceilalţi, mai mult de şaizeci de episcopi, cu neplăcere (unii mică, alţii mare şi alţii şi mai mare) privesc la acţiunile lui, dar nu se manifestă, cel puţin public, răbdând „până la o vreme”. Trupul Ierarhiei Bisericii Greciei şi, în general, clerul ei cuprinde în sânurile lui stânci de Ortodoxie. Da, Părinte Nicodime! Şi aceasta o spun eu, care cunosc bine şi persoanele şi lucrurile. Întreabă prin epistolă pe episcopii Bisericii Greciei dacă sunt de acelaşi cuget cu patriarhul şi vei fi înştiinţat de aceasta… Nu trebuie să subapreciem faptul că deşi manifestările de politeţe şi amabilitate se bucură de publicitate şi, numaidecât se fac cunoscute, alte acţiuni, mustrătoare şi dojenitoare, rămân necunoscute din motive de politeţe rău înţelese. Crezi că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a rămas totdeauna nepăsător şi pasiv fată de patriarh sau de Iacov al Americii? Desigur, ar fi fost drept să se dea publicităţii reacţiile lui, însă de bine, de rău, se obişnuieşte de veacuri ca legăturile dintre „cei mari” să se facă cu multă delicateţe… Nu uita că chiar şi pururea pomenitul arhiepiscop Hrisostom, cel care timp de mulţi ani s-a împotrivit cu tărie lui Atenagora, nu s-a dat în lături să cânte cu căldură laude la adresa lui în timpul vizitei aceluia în Grecia. Scriind acestea, nu aprob şi nu încuviinţez aceste moduri de a proceda, ci simplu constat şi explic…
Poate voi fi întrebat: „Ai spus că episcopii care nu sunt de acord cu Atenagora îl suportă „până la o vreme”. Ce înseamnă aceasta „până la o vreme? Până când vor suporta?” – Iubite, dacă credem că sunt ortodocşi (iar eu cred aceasta cu fermitate), să le lăsăm lor alegerea clipei. Ei sunt episcopi. Vremea războaielor şi a revoluţiilor nu o fixează militarii, ci ofiţerii. Iar dacă îi considerăm trădători, atunci să-i renegăm şi să hotărâm singuri şi vremea revoluţiei şi orice altă problemă. Dar dacă nu vom putea argumenta astfel de lucru fără să cădem în cursa cumplitei calomnii, atunci să-i urmăm pe aceia, răbdând şi noi „până la o vreme”. Repet: Sau credem că există Biserică care are o întreagă oaste de episcopi şi preoţi credincioşi, sau credem că Biserica o constituim numai noi cu încă câţiva. În cazul al doilea, să facem ceea ce noi judecăm că trebuie din moment ce noi suntem Biserica. În primul caz suntem datori să urmăm Bisericii.
Să nu se uite că primatul Papei şi Filioque nu au apărut nici în 1054, atunci când a fost renegată Roma, nici în 1053, nici în 1052, ci cu veacuri întregi mai înainte se învăţau acestea în Apus. Şi cu toate acestea Biserica – folosind iconomia – a suportat şi pe Papa şi inovaţiile lui. Da, Părinte Nicodime! Însuşi marele Fotie nu numai că a îngăduit mult timp să-l pomenească în Diptice pe rău credinciosul papă, ci chiar a scris în anul 885 despre papa Ioan al VIII-lea care murise cu trei ani mai înainte: „Aşadar acest Ioan al nostru, cel viteaz la minte, viteaz şi cu evlavia… Acest arhiereu binecuvântat al Romei…” (Mystagogia Duhului Sfânt, 89). O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Existau de altfel şi atunci unii asemenea acestora, care nu ar fi şovăit, din pricina cuvintelor de laudă de mai sus, să arunce defăimarea de trădător în obrazul acestui bărbat sfinţit! Ar fi numit trădător pe cine? Pe acela pe care adevărul lucrurilor l-a arătat o fortăreaţă tare a Credinţei, un erou adevărat al Ortodoxiei?… Frate Nicodime, „să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte, ca mărturisirea credinţei noastre sfinte întru smerenie să o aducem”. Adu-ţi aminte totdeauna de cuvântul Scripturii: „Nu fi drept prea mult nici înţelept de prisosit ca nu cumva să-ți ieşi din minte. (Eccl. 7,16).
Poate voi fi întrebat: „Episcopii buni şi credincioşi pun în lucrare iconomia şi-l suferă pe Patriarh. Oare noi nu putem pune în lucrare scumpătatea şi să-l renegăm?” – Iubite Părinte Nicodime, aceasta ar însemna curat protestantism! Atunci când Biserica pune în lucrare iconomia, cum este cu putinţă ca persoana X sau Y să pună în lucrare scumpătatea în problema aceasta fără să se considere SUPERbiserică? Este cu putinţă ca cineva să pună în lucrare totdeauna scumpătatea, dar numai faţă de el însuşi, dar niciodată pentru alţii, adică aceia pentru care Biserica pune în lucrare iconomia. Mă voi explica prin două-trei exemple:
Biserica, făcând iconomie, primeşte căsătoria a treia. Dar o oarecare persoană poate spune: „Mie îmi place scumpătatea. Pentru aceasta, deşi am rămas văduv de foarte tânăr, nu numai că nu voi veni la a treia căsătorie, dar nici la a doua.” „Bravo!” – îi vom spune cu toţii acestuia. Dar dacă acesta nu se mulţumeşte numai cu aceasta, ci merge mai departe şi spune: „Mie îmi place scumpătatea şi nu iconomia. De aceea nu recunosc ca membri ai Bisericii pe cei cu a treia căsătorie şi nici nu mă rog pentru ei.” Dacă unul ca acesta va spune cele de mai sus, atunci ce se va întâmpla? Biserica va arunca imediat trăsnetul afurisirii în capul lui. Pentru ce vechii donatişti au fost lepădaţi de Biserică ca schismatici? Exact din pricina aceasta. Aceştia puneau în lucrare scumpătatea acolo unde Biserica punea în lucrare iconomia. De pildă Biserica primea fără botez pe cei veniţi dintre eretici din moment ce au fost botezaţi în numele Sfintei Treimi, în timp ce donatiştii îi botezau din nou. Fapte asemănătoare practicau şi novaţienii. În timp ce Biserica, îngăduitoare faţă de firea omenească, ierta şi păcatele grele, novaţienii interziceau împărtăşirea bisericească celor ce păcătuiseră greu. Din pricina aceasta trăsnetul afurisirii a căzut foarte greu în capul aprins al acelora.
Al doilea exemplu: Sfintele Canoane hotărăsc, sub pedeapsa caterisirii, ca diaconii să fie hirotoniţi după al 25-lea an al vârstei lor, iar preoţii după al 30-lea an. Dreptul şi obligaţia tuturor membrilor Bisericii este să fină Canoanele în mod neclintit şi să nu se hirotonească mai înainte de vârsta rânduită. Eu, de pildă, am fost hirotonit diacon la douăzeci şi şase de ani şi, în ciuda presiunilor pe care episcopul care m-a hirotonit le-a făcut ca să primesc preoţia după puţin timp, am rămas diacon până la împlinirea vârstei de treizeci de ani. Am procedat bine şi în chip vrednic de laudă. Dacă însă nu mă mulţumesc cu aceasta, ci mă întorc spre episcopul meu şi-i spun: „Mie nu-mi place iconomia, ci scumpătatea. De aceea voi înceta să Vă pomenesc şi Vă lepăd deoarece hirotoniţi diaconi şi preoţi nu după scumpătate, ci după iconomie, adică înainte de vârsta canonică.” Dacă voi zice şi voi face astfel, ce se va întâmpla? Biserica mă va caterisi imediat. Şi pe bună dreptate. Nu este cu putinţă ca Biserica să îngăduie răzvrătire şi anarhie în sânurile ei. – „Cine eşti dumneata, domnule”, îmi va spune, „care lepezi pe cei pe care eu îi recunosc? Cine eşti tu? Eşti autoritate mai înaltă decât mine? Eşti super-sinod? Eşti super-biserică? Eu judec, eu hotărăsc. Eu mânuiesc şi scumpătatea şi iconomia. Tu vei rândui ceea ce trebuie să fac eu? Desigur ai dreptul să-ţi exprimi protestul pentru hotărârea X sau Y pe care am luat-o, dar nu ai nici un drept să lepezi pe cei ce îi recunosc. Eu am autoritatea şi nu tu”. Acestea, iubite Părinte Nicodime, care sunt drepte şi juste, mi le-ar fi spus Biserica!
Al treilea exemplu: Să presupunem că Biserica Serbiei are mare lipsă de clerici necăsătoriţi. Şi ca o consecinţă a acestui fapt episcopiile vacante nu se completează. Din această pricină au rămas numai şase-şapte episcopi şi aceştia bătrâni. Dar aceştia, I îngrjindu-se de viitorul Bisericii lor, au hotărât, supunându-se iconomiei bisericeşti, să hirotonească întru episcopi doi-trei preoţi căsătoriţi dintre cei mai buni. Celelalte Biserici Ortodoxe au suportat cu greu hotărârea aceasta, însă, fiind înţelegătoare faţă de nevoia stringentă a Bisericii Serbiei, n-au afurisit-o, ci continuă împărtăşirea bisericească cu ea. Un oarecare cleric căsătorit din Serbia, chemat puţin după aceea să fie şi el hirotonit episcop, a refuzat aceasta, deoarece doreşte să se ţină pe sine în cadrul scumpătăţii şi nu într-al iconomiei. Până la punctul acesta, nici un reproş. Dar dacă nu se va opri aici, ci va merge mai departe şi va întrerupe orice împărtăşire cu episcopii hirotoniţi dintre cei căsătoriţi, pe care nu numai Biserica Serbiei îi recunoaşte, ci şi toate celelalte Biserici Ortodoxe îi primesc, aşadar, dacă va face aceasta, ce va păţi? Va fi caterisit imediat şi toată Biserica va recunoaşte caterisirea lui ca valabilă şi dreaptă.
Fratele meu, aceasta este eclesiologia ortodoxă. Celelalte, adică a se ridica persoane (clerici sau laici) şi a afurisi episcopi pe care-i primeşte Biserica Ortodoxă Universală, sunt curate protestantisme.
Aceasta desigur sub condiţiile – repet din nou – că credem în existenţa Bisericii Ortodoxe Soborniceşti în lume. Iar dacă credem că toţi sau aproape toţi episcopii Bisericii au devenit trădători ticăloşi, atunci cele de mai sus se răstoarnă cu desăvârşire. Atunci Biserica vom fi noi şi tot ceea ce facem este autoritar şi valabil. ,,Oricâte vom lega pe pământ vor fi legate şi în cer; şi oricâte vom dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”. – În tot cazul, departe este de mine gândul luciferic că Biserica a rămas numai în mine…
[…]
– Dar atunci ce trebuie să facem? mă vei întreba, încotro vom merge? Pe cine să pomenim?
Fratele meu, cuvântul Sfântului Apostol Pavel despre cei mai mari „…ca să facă aceasta (pastoraţia) cu bucurie şi nu suspinând” (Evr.13,17) este valabil şi invers. Adică este valabil şi pentru păstoriţi. Dacă există cazuri când păstorul suspină pentru turma pe care o păstoreşte, tot aşa există şi cazuri în care turma suspină pentru păstorul care o păstoreşte. Lucru fericit ar fi să existe întotdeauna păstori la care ascultarea să se facă numai „cu bucurie”. Dar când acest lucru nu este posibil, atunci să ne supunem „suspinând”. Iar când spun supunere, nu înţelegem desigur – departe de aceasta – să încuviinţăm orice acţiune a lor şi să cugetăm în toate aşa cum cugetă şi ei. Nu! Ci înţeleg să nu ne desprindem de ei, să nu rupem legătura cu ei. Ţinând cont de aceasta, nu vom fi de acord, vom protesta şi ne vom opune. Dacă însă Biserica nu-i cateriseşte pe unii ca aceştia, atunci noi nu trebuie să-i lepădăm şi să încetăm să-i pomenim.
Să nu ne grăbim, fratele meu. Subiectele acestea se referă la viata veşnică şi au trebuinţă de multă chibzuinţă.
În anul 1934, la 22 noiembrie, patriarhul de atunci al Alexandriei, Meletie Metaxakis, a chemat în Catedrala Ortodoxă patriarhală a Sfântului Nicolae din Cairo „clerici şi mireni din zece biserici (confesiuni) diferite pentru rugăciunea comună făcută pentru al treilea mare pas – după primul şi al doilea săvârşiţi în acelaşi mod în Biserica Anglicană şi respectiv Armeană – care să ducă la dorita unire… După doxologia cântată de corul seminariştilor, diaconul grec a rostit ectenia. Apoi s-a cântat «Lumină lină», după care corul anglican a cântat o cântare ce cuprindea laudele. După citirea din amvon a Evangheliei şi a pericopei potrivită împrejurării, s-a făcut o rugăciune comună în arabă, rostită de un arhiereu copt la început şi continuată de un protestant egiptean…”.
Au trecut de atunci treizeci şi nouă de ani şi nici o „unire” nu s-a săvârşit. Dacă atunci unii clerici şi mireni, în loc să-şi exprime cu putere protestul faţă de patriarh, ar fi purces la gesturi extreme şi s-ar fi despărţit de el, care ar fi fost câştigul Bisericii? Numai unul: s-ar fi creat schismă în sânurile Bisericii Alexandriei, care ar fi tulburat conştiinţe şi ar fi dus la afuri- siri şi caterisiri reciproce. În timp ce acea iniţiativă a Patriarhului nu a dus la nici o unire, iar cu trecerea vremii se va uita cu desăvârşire, schisma însă ar fi existat până astăzi şi ar fi zguduit Biserica Alexandriei.
Cu patruzeci de ani în urmă, Patriarhul României, Miron Cristea, ajutat de prim-ministrul ţării, a silit pe episcopii României să prăznuiască Paştele împreună cu papistaşii. Cei mai mulţi episcopi s-au supus. Foarte puţini nu s-au supus şi au prăznuit Paştele ortodox. Din fericire, nu a avut loc schismă. Patriarhul, văzând împotrivirea, nu a îndrăznit să mai stăruie. Rezultatul a fost că au trecut de atunci patruzeci de ani, îndrăzneala patriarhului a avut un sfârşit neînsemnat şi a fost uitată – în timp ce schisma, dacă s-ar fi făcut, s-ar fi perpetuat, înviforând cumplit Biserica României.
Vezi astăzi diferite manifestări antiortodoxe: sau acţiunea (rugăciuni împreună cu ereticii etc.) patriarhului, sau a lui Iacov al Americii şi te întărâţi. Bine faci, iubite părinte Nicodime, căci şi eu mă întărât şi mă tulbur pentru neruşinata încălcare a Sfintelor Canoane. Dar acestea, fratele meu, nu se fac doar astăzi, ci se făceau, vai! şi mai demult.
Ca să te informezi voi cita un număr de cazuri, ca să vezi că aceste cutezanţe ale patriarhului au, din păcate, multe „precedente”. Ascultă, aşadar şi… înfri- coşează-te.
Pe la începutul secolului al XVIII-lea în Arta se dădeau Sfintele Taine şi apusenilor de către clericii ortodocşi, cu toate că lucrul acesta pricinuia sminteală creştinilor ortodocşi.
În anul 1869, la înmormântarea mitropolitului Hrisant al Smirnei, au slujit arhiepiscopul Armeniei şi un preot anglican.
În anul 1875 arhiepiscopul ortodox al Patrei a săvârşit împreună cu un cleric anglican de acolo Taina Botezului.
În anul 1879 Sfântul Sinod al Patriarhiei de Constanţinopol a hotărât că, la mare nevoie, se îngăduie împărtăşire în Taine şi cu armenii, adică săvârşirea de către un preot ortodox a Tainelor Botezului, Cununiei şi Sfintei Liturghii pentru armeni.
În anul 1898 patriarhul Gherasim al Ierusalimului a îngăduit creştinilor ortodocşi sirieni din Melboune să primească Sfânta împărtăşanie de la clerici anglicani.
În anul 1907, în Portsmouth s-a săvârşit Liturghia comună de către preoţi ortodocşi şi anglicani.
Pe la 1910 episcopul ortodox rus Inochentie al Alaskăi Americane a făcut o înţelegere cu episcopul Bisericii Episcopale americane ROW, prin care preoţii lor să dea reciproc Tainele credincioşilor de ambe confesiuni, adică ortodocşii episcopalilor, iar episcopalii ortodocşilor.
În anul 1910 episcopul ortodox sirian Rafail din America a îngăduit ortodocşilor, printr-o enciclică oficială a sa (pe care, mai târziu a fost nevoit să şi-o retragă datorită protestelor), să primească Taina Botezului, a Sfintei împărtăşanii, a Mărturisirii şi a Căsătoriei de la clericii episcopali, protestanţi. Acelaşi episcop a participat la o vecernie a anglicanilor purtând mantie şi stând în strana arhierească.
În anul 1917 a săvârşit acelaşi lucru (adică a participat la o vecernie a anglicanilor) mitropolitul ortodox Alexandru al Rodostolului din America. Acelaşi mitropolit a participat activ la hirotonia unui cleric anglican din Pennsylvania.
În anul 1918, arhiepiscopul Antim al Ciprului şi mitropolitul Meletie al Atenei au participat în repetate rânduri la slujbele anglicanilor în Biserica Sfântului Pavel din Londra.
În anul 1919, Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe din America au participat la slujbe săvârşite de clerici anglicani cu prilejul „Adunării generale a Bisericilor anglicane din America”.
În anul 1920, mitropolitul Filaret al Didimotihului, aflându-se la Londra ca reprezentant al Patriarhiei ecumenice la Congresul de la Lambeth a participat la slujba ce s-a săvârşit într-o biserică anglicană.
În acelaşi an, patriarhul Damian al Ierusalimului a fost de faţă la liturghia săvârşită în biserica anglicană din Ierusalim şi a citit evanghelia în greceşte, îmbrăcat în toate veşmintele arhiereşti.
Tot în 1920 Mitropolitul Dorotei al Prussei, locţiitorul patriarhului ecumenic şi Sfântul Sinod al Patriarhiei au primit la Constantinopol pe Jacob Darlington, episcopul „Bisericii Episcopale Americane”. Săvârşind Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală, locţiitorul a îmbrăcat pe episcopul străin cu mantie şi omofor şi l-a chemat să împartă anafură, lucru care s-a şi făcut.
În anul 1921 săvârşindu-se în Londra înmormântarea mitropolitului Dorotei al Prussei, locţiitorul patriarhului ecumenic, arhiepiscopul de Canterbury a participat la slujba înmormântării, citind Evanghelia.
În anul 1922 Gherman, arhiepiscopul Tiatirelor, reprezentantul patriarhiei ecumenice la Londra, a participat purtând mantie şi cârjă la o vecernie săvârşită în abaţia Westminster.
Aş putea să mai scriu încă multe cazuri, dar mă mărginesc la acestea. Toate acestea s-au petrecut înainte de 1924, adică înainte de schimbarea calendarului. Aşadar, dacă prin aceştia Biserica s-a murdărit de erezie, deoarece nu au fost afurisiţi îndrăzneţii, atunci suntem cu toţii murdăriţi, nefăcând excepţie nici cei de pe stilul vechi, care atunci erau uniţi cu noi şi toţi împreună am pomenit pe episcopii care au fost pricinuitorii acţiunilor antiortodoxe mai sus zise. Depărtarea stiliştilor de Biserica Greciei în 1924 nu i-a folosit deloc, deoarece cu mult înainte Biserica Greciei, pre- cum şi celelalte Biserici, se murdărise prin împărtăşirea cu cei mai sus zişi.
Ştii, oare, din ce an Biserica Ortodoxă are legături, care nu trebuiau să existe, cu aşa numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor”? Din 1920. Atunci a fost trimis pentru prima dată de Patriarhia ecumenică, în calitate de reprezentant al ei, mitropolitul Gherman al Seleuciei, la Congresul întrunit la Battenberg, care a fost ales şi membru al „Comisiei Centrale” al Consiliului. Mai târziu în 1922, acelaşi Gherman, acum al Tiatirelor a fost trimis ca reprezentant al Patriarhiei ecumenice la alt congres, unde a fost ales între cei patru vicepreşedinţi ai „Comisiei Executive”. În anul 1919 locţiitorul tronului ecumenic vacant, mitropolitul Nicolae al Cezareii, primind vizita unor membri ai unei comisii a Mişcării „Credinţă şi Constituție” a spus în cuvântul său că „Biserica Constantinopolului vrea să trimită la timp reprezentantul ei la Conferinţa fixată întinzând astfel mână de ajutor lucrătorilor în acelaşi ogor şi în aceeaşi vie a Domnului…” Cu alte cuvinte i-a considerat pe eterodocşi ca şi cum s-ar afla şi ar lucra înlăuntrul Viei Domnului, adică în Biserica cea una sfântă, sobornicească şi apostolească!!! Aşadar, punerea unui semn de o absolută egalitate între Ortodoxie şi înşelare.
Dacă un cleric ar şovăi astăzi să pomenească pe episcopii ce s-au împărtăşit cu patriarhul Atenagora, din pricina fricii să nu devină eretic, cum de nu se întreabă dacă nu cumva este deja eretic din 1919, când a pomenit pe episcopii ce s-au împărtăşit cu Nicolae al Cezareii, care a cugetat şi a propovăduit aceleaşi idei ca şi Atenagora? Aşadar… aşadar suntem cu toţii eretici, iubite părinte Nicodim. Cu toţii, fără excepţie. Chiar şi, repet, iubiţii stilişti. Deoarece şi ei până în 1924 au pomenit pe episcopii care s-au împărtăşit cu locţiitorul Tronului ecumenic, Nicolae al Cezareii… Oare a pierit judecata de pe pământ ? Oare s-a scufundat în adâncurile ereziei adevărata Biserică a lui Hristos, cu toate că El a spus că nici porţile iadului nu o vor birui ? Să nu fie, fratele meu, să primim o astfel de hulă…
Spunând acestea nu intenţionez să justific acrobaţiile patriarhului. Departe de mine un astfel de gând. Cred că patriarhul Atenagora şi mai sus pomeniţii patriarhi, arhiepiscopi, mitropoliţi, episcopi etc. sunt foarte vinovaţi faţă de Biserică pentru grosolanele încălcări ale Sfintelor Canoane. Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti- ortodoxe ale patriarhului şi binecuvântate sunt scrierile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă continuă şi neîncetată împotriva patriarhului, DA! Schismă însă, NU!
Poate voi fi întrebat: Oare pentru Dumnezeu Atenagora este patriarh ortodox? Oare Dumnezeu este constrâns de hotărârile oamenilor? Dumnezeu aşteaptă hotărârea Sinodului ca să-l considere pe Atenagora căzut din credinţa ortodoxă?
Iubite părinte Nicodime, fără îndoială că Dumnezeu nu poate fi constrâns de hotărârile oamenilor. De multe ori oamenii au osândit nevinovaţi şi au dezvinovăţit vinovaţi – și nu numai în Biserică). Nu încape nici o îndoială că Dumnezeu a şters din Cartea Sa persoane pe care oamenii niciodată nu le-au condamnat şi nu a şters persoane pe care oamenii le-au condamnat. Dar noi, iubitule, nu suntem heruvimi sau serafimi, ca să putem cerceta Arhivele cerului şi vedea care oameni sunt scrişi şi care şterşi, sau, mai concret, care clerici sunt recunoscuţi şi care sunt lepădaţi de Dumnezeu. Care dintre noi va putea spune cu desăvârşită certitudine şi siguranţă că aceasta sau aceasta a hotărât Dumnezeu pentru cutare sau cutare preot sau episcop? Cine a cunoscut mintea Domnului sau cine s-a făcut sfetnicul Lui ? Chiar şi în privinţa ereziei, cine nu ştie că şi sfinţi ai Bisericii noastre au căzut în erezii din simplitate, dar fiindcă au avut intenţie bună, au fost povăţuiţi de Dumnezeu şi s-au dezmeticit? Cine suntem noi ca să ne însuşim judecata Bisericii? Oare credem că am ajuns la măsura să cunoaştem judecata lui Dumnezeu? nu este de mii de ori mai sigur şi mai plin de smerenie faptul de a ne supune hotărârilor Bisericii? Fratele meu, este înşelarea cea mai de pe urmă părerea că noi suntem cunoscători siguri ai voii lui Dumnezeu. Vai şi de mii de ori vai de Biserică atunci când oamenii, şi mai ales mirenii, propovăduiesc astfel de răzmeriţe: „Acesta este caterisit de Dumnezeu. Ce însemnătate are dacă nu a fost caterisit de Sinod? Să ne depărtăm de acesta!… Acela este integru şi are preoţie. Ce importanţă are dacă a fost caterisit de Sinod? Hotărârile oamenilor nu-L obligă pe Dumnezeu. Să mergem, aşadar, la el!”
La aceste lucruri, fără îndoială bine intenţionate, dar care sunt vădite înşelăciuni ale Luceafărului celui mândru, care îşi închipuia că va ajunge asemenea lui Dumnezeu, se potrivesc cuvintele dumnezeiescului Grigorie, care le repetă Canonul 64 al Sinodului V-VI ecumenic: De ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? De ce te faci cap, picior fiind? De ce îndrăzneşti a conduce oşti, fiind pus între ostaşi ? Cu toate acestea, unii mireni s-au făcut pe sine nu numai păstori, ci până şi sinoade ecumenice! Dumnezeu să aibă milă de noi toţi!
Cât de diferit cugetă şi făptuiesc alte persoane, clerici înţelepţi şi încercaţi, adevărate podoabe ale Bisericii Ortodoxe! Ia pildă de chibzuinţă pe un teolog ortodox renumit şi mărturisitor contemporan, pe arhimandritul sârb Justin Popovici. Fiind profesor de dogmatică la Universitatea din Belgrad, comuniştii atei l-au destituit, iar acum trăieşte în liniştea pustnicească a unei mănăstiri. Ai citit ultima lui carte editată Omul şi Dumnezeul-Om ? Dacă da, atunci vei mărturisi că poate nicăieri nu ai mai văzut astfel de pagini antipapale, scrise cu atâta putere, profunzime de spirit şi originalitate. Părintele Justin strigă că trei sunt stadiile căderii omenirii: „Adam – Iuda – Papa”. Şi cu toate acestea acest mare bărbat nu s-a gândit să se rupă de Biserica Sârbă, deşi ea se împărtăşeşte cu patriarhul Atenagora. Încă şi trei ucenici de ai lui, clerici teologi, care se află în Grecia la porunca sa, pomenesc fără teamă pe episcopii Bisericii Greciei. Chiar unul dintre ei, care a venit aici ca laic cu câteva luni mai în urmă, a primit binecuvântarea stareţului său ca să fie hirotonit în Grecia. Cine îi va putea reproşa părintelui Justin Popovici că propovăduieşte o Ortodoxie diluată? Astăzi sunt foarte puţini în întreaga lume cei care au un astfel de simţ ortodox ascuţit şi o trăire ortodoxă atât de profundă. Cartea aceasta mărturiseşte despre lucrul acesta. S-ar putea spune că se teme să nu-şi piardă poziţia şi funcţiile? Dar nimic nu mai are acest mărturisitor al credinţei, căci le-a jertfit pe toate. Aşadar, este şi acesta un trădător al Ortodoxiei, de vreme ce rămâne în Biserica care s-a împărtăşit cu patriarhul Atenagora? Frate Nicodime, să luăm aminte să nu ne bată Dumnezeu!
Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiecta: Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episcopului care propovăduieşte în public o învăţătură eretică? Conştiinţa voastră vă spune – bine sau rău – că toate pe care le-a spus şi le-a făcut patriarhul până astăzi constituie erezie. Aşadar, de ce pretinzi să continuăm a-l pomeni pe patriarh şi să nu ne alipim de Gruparea fostului episcop al Florinei?
Răspunsul meu ţinteşte două aspecte:
a) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condamnarea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşeală pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să îmbrăţişeze învăţăturile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală” şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului. Citeşte canonul cu atenţie şi vei vedea că el nu legiferează obligativitate, ci numai îţi dă un drept. Nicăieri nu spune că clericii sunt obligaţi să se despartă de un astfel de episcop înainte de osândirea lui, nici nu vorbeşte despre pedepsirea unora ca aceştia şi nici măcar nu îi mustră, deşi, de obicei, Sfintele Canoane spun „să se caterisească” despre clericii care nu-şi săvârşesc în întregime îndatoririle. Acest canon spune numai că clericii care s-au despărţit de un astfel de episcop nu sunt sub pedeapsă. Şi că aceasta este adevărat o arată şi faptul că deşi în decursul istoriei Bisericii au fost caterisiţi nenumăraţi episcopi pentru erezie, niciodată nu a fost pedepsit vreun cleric sau certat prin cuvânt că nu s-a grăbit să se rupă pentru aceasta de episcopul eretic, ci a aşteptat condamnarea lui de către Sinod.
Şi b) fie că rânduieşte obligativitate, fie numai dă un drept, sigur este că acest Canon nicăieri nu spune că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se lipească de primul episcop pe care îl va afla. Cu atât mai mult nu spune să se lipească de episcopii împotriva cărora se ridică pline de asprime Sfintele Canoane. Clericul care nu pomeneşte pe episcopul său trebuie să se oprească aici şi să nu pomenească pe altul, ci să aştepte cu conştiinţă liniştită judecata Sinodului. Acesta şi numai acesta este înţelesul corect al canonului.
Iubite părinte Nicodime, trăim într-o vreme de înfricoşătoare zăpăceală. Atenţie să nu fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe sârmă. Atenţie să nu cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite de încrederea în sine şi de graba nesocotită. Mâine patriarhul va pleca din lumea aceasta şi – cine ştie? – poate va urma după el un om înţelept. Atunci… se va termina cu isteria unionistă şi aiurelile filopapale… Dacă, însă, am creat schismă, cum vom cicatriza rănile Bisericii? Pe cât de uşor se creează schisma, pe atât de greu se repară. Citeşte istoria Bisericii şi te vei cutremura. Crezi că este uşor să ţinem piept curentului până la sfârşit? Este bine să nu deschidem stăvilarul, căci odată deschis, curentul va scăpa de sub controlul nostru şi va inunda totul nestăpânit. Atunci când aprindem fanatismul mulţimii – este de ajuns o singură scânteie pentru crearea şi menţinerea schismelor – după aceea este cu neputinţă să mai punem rânduială. De multe ori în istorie necuviinţele au ajuns până la profanări, până la încăierări, până la ucideri. Dacă va îndrăzni cineva din începătorii schismelor să recomande cumpătare şi împăcare, va fi considerat trădător şi va fi renegat pentru totdeauna mai mult de către incitatorii la dezbinare. De aici se pricinuiesc schisme înlăuntrul schismelor, dezbinări, împărţiri, fragmentări, nemiloase războaie lăuntrice. Priveşte la iubiţii stilişti! Uniţi au fost numai atunci când s-au despărţit de Biserică, dar foarte curând s-au împărţit. Astăzi în câte grupări nu sunt împărţiţi? Poate în mai mult de şapte-opt. Şi deşi toți cugetă aceleaşi, fiecare grupare îi vede pe ceilalţi ca pe nişte trădători ai „Luptei”. Au ieşit din Biserica Greciei şi au fondat „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi”, deoarece „schimbarea calendarului a venit în contradicţie cu Sfintele Canoane”.
Se aştepta de la ei respectarea cu multă evlavie a Sfintelor Canoane. Dar ei, pentru a-şi menţine „Biserica”, au încălcat o mulţime de Sfinte Canoane. (Adu-ţi aminte câte am scris că au fost încălcate numai prin hirotonia lui Acachie). Să se observe numai acest paradox: deşi stiliştii şi-au fondat „biserica” numai din dorinţa de a respecta Sfintele Canoane, totuşi atunci când apărarea ei (a „bisericii”) a cerut încălcarea Sfintelor Canoane, n-au ezitat deloc să le încalce. Aşadar, cu toate că această „biserică” a fost fondată ca un mijloc (mijloc de păzire cu acrivie a Sfintelor Canoane) a sfârşit prin a ajunge un scop. Să se păstreze „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi” fie chiar şi prin jertfirea scumpătăţii Sfintelor Canoane! Dar toate acestea cum le justifică iubiţii stilişti? Foarte simplu: prin nenorocita „iconomie”. Dar ei au plecat din Biserica Greciei sub stindardul „scumpătăţii”. Dacă ar fi fost dispuşi să primească „iconomia”, mai ales într-o astfel de măsură în care o fac ei acum, nu ar fi existat motiv să plece din Biserica Greciei, ci ar fi putut rămâne în ea folosind mult mai puţină „iconomie”… Cu toate acestea, au plecat ca să nu jertfească puţin şi au fost nevoiţi după aceea să jertfească mult. O, fratele meu, înfricoşează-te şi te cutremură de salturile care te scot în afara Bisericii…
Însă trebuie să isprăvesc cuvântul, care deja s-a lungit foarte mult. Închei revenind la câteva din poziţiile mele din început, deoarece este foarte necesar. Nu asculta clevetirile unora care spun că Biserica Greciei este de acord cu patriarhul Atenagora. Dacă patriarhul va merge înainte, dacă va purcede la „uniri”, atunci vei vedea ce poziţie vor avea episcopii Bisericii Greciei, care astăzi tac şi suportă nu din frică, precum susţin unii „viteji apărători ai Credinţei”, nici din pricina unei conştiinţe ortodoxe tocite, ci numai pentru că se îngrijesc de pacea Bisericii şi se gândesc cu frică la evoluţiile şi consecinţele schismelor. Episcopii Bisericii Greciei, în afară de foarte puţini, nu sunt filocatolici, nu sunt unionişti, nu sunt de acelaşi cuget cu patriarhul Atenagora. NU! Nu uita că Sfântul Chiril al Alexandriei, marele apărător al credinţei ortodoxe „iconomisea a nu se rupe de cei din Răsărit, care il aveau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, eretic fiind acesta”[1]. Adică se împărtăşea, din iconomie, cu cei care aveau în diptice un episcop eretic.
Nu trage concluzii despre Biserica Greciei din tăcerea ei. Tăcerea nu înseamnă numai acord sau dezacord, ci înseamnă şi suferire. De altfel, trei-patru episcopi, mai energici din fire, cum ar fi al Pireului, al Elefteropolei, al Florinei şi încă unul, precum şi notabilele ziare religioase cum ar fi: „Lupta bisericească”, „Presa Ortodoxă”, „Mântuitorul”, „Trei Ierarhi” şi altele, de multe ori au ameninţat că vor face acţiuni publice violente împotriva cutezanţelor patriarhului. Din tăcerea Bisericii Greciei faţă de aceste situaţii nu putem trage concluzia că ea este de acord cu aceia sau cu acţiunile patriarhului. Când a tras la judecată Biserica Greciei pe clericii potrivnici patriarhului sau ai lui Iacov al Americii pentru acţiunile împotriva lor, deşi au existat cazuri când aceste acţiuni, izvorâte din râvnă exagerată, cuprindeau şi atacuri grave la persoană? Cum de au explicat unii tăcerea Bisericii Greciei faţă de acţiunile patriarhului ca aprobare, iar tăcerea ei faţă de potrivnicii lui au explicat-o ca… dezaprobare??? Ce fel de logică este aceasta?
Consideri că Arhiepiscopul Ieronim al Atenei are aceeaşi cugetare cu cea a patriarhului Atenagora. Iubite părinte Nicodim, crede-mă că voi vorbi nepărtinitor. De altfel, cu Prea Fericitul Arhiepiscop al Atenei nu am nici o legătură deosebită, nici oficială, nici neoficială. Nu neg faptul că Arhiepiscopul căuta cu ochi binevoitori spre smerenia mea şi se gândea să mă înalțe – bineînţeles că am refuzat cuviincios din pricina sănătăţii mele şubrezite -, însă legături deosebite şi strânse niciodată nu au existat între noi. De la alegerea sa până astăzi nu am avut cu el mai mult de cinci sau şase întâlniri, dintre care cele mai multe nu au durat mai mult de câteva minute. Dacă la acestea se mai adaugă cinci-şase epistole având diferite teme, pe care i le-am trimis din proprie iniţiativă, ai toate legăturile mele cu Prea Fericitul Arhiepiscop al Atenei. Aşa stând lucrurile, nu trebuie să se socoată că părerea mea este influenţată de factori sentimentali.
Aşadar, Arhiepiscopul Atenei, iubite părinte Nicodime, cu toată nobleţea şi fineţea purtărilor sale – de aici şi amabilităţile lui fată de patriarh, care ar fi fost de dorit să nu fie vreodată exprimate -, niciodată nu a pus dragostea mai presus de adevărul Credinţei. Niciodată nu a subestimat noţiunea de „dogmă”. Dacă nu este superconservator, este totuşi foarte reţinut în aceste subiecte. La întronizarea Sa a spus foarte puține despre legăturile noastre cu confesiunile neortodoxe, iar în concluzie a menţionat despre „stăruinţa în credinţa şi învăţătura ortodoxă”. Anul trecut când a primit scrisoarea pascală de la Papa, a răspuns într-un mod cu adevărat artistic. Răspunsul său, incolor, inodor şi fără gust din punct de vedere religios (nici vorbă despre aiurelile unioniste ale patriarhului), nu conţine decât câteva cuvinte politicoase. Altădată, iarăşi întrebat fiind despre sărbătorirea Paştelui de către un activist creştin de frunte, a răspuns sinodal că Bisericii Greciei îi este cu neputinţă să încalce chiar şi o iotă din hotărârile Sinodului I ecumenic.
În timpul discuţiilor ţinute acum doi ani la Constantinopol între el şi patriarh, nu a şovăit să se opună cu hotărâre la unele propuneri ale patriarhului (de pildă, cea legată la recunoaşterea căsătoriilor făcute de papistaşi etc.). Am încă motive să cred că dacă până astăzi patriarhul nu a îndrăznit să facă şi alte compromisuri mai mari, aşa cum dorea, aceasta se datorează faptului că Arhiepiscopul Atenei nu numai că nu l-a încurajat, ci a pus şi „frână”. În sfârşit, Arhiepiscopul Atenei şi-a exprimat public opinia sa despre neortodocşi, opinie cum nici cel mai fanatic stilist nu ar fi putut-o formula mai aspru. Ai citit „Scrisoarea Praznicală” oficială a lui Ieronim trimisă patriarhului Atenagora la Crăciunul trecut? Dacă da, atunci ai citit şi acestea: „Dumnezeu să ne învrednicească pe noi şi pe toți cei ai Săi să cugetăm la fel unii față de alţii şi să nu fim iubitori de întâietate, căutând a stăpâni peste turma lui Hristos sau peste ceilalţi, ci întru smerenia lui Hristos să ne punem sufletul pentru oi, îngrijindu-ne pentru unirea tuturor celor ce cheamă numele Lui, ca astfel să fie strivit şarpele cel din adânc, care a sfâşiat haina cea necusută şi care pe atâţia dintre cei care îl cunosc pe Dumnezeu i-a abătut de la adevăr, plecându-i să urmeze căile rătăcirii şl pierzării”.
Ce trebuia să spună mai mult Arhiepiscopul? După cum vezi, se roagă omul pentru unire, dar nu şovăie să propovăduiască că îi socoate pe eterodocşi îndepărtaţi de diavolul de la adevăr şi umblători pe calea înşelării şi pierzării!!!
Oare aceste cugetări şi declaraţii sunt nişte trădări? Însă cei care susţin acestea ar trebui să se teamă ca nu cumva, nedreptăţind pe oameni (nu numai pe Arhiepiscop, ci şi pe ceilalţi episcopi ai Bisericii) atât de cumplit şi lovindu-i fără milă în cele mai sfinte ale lor – deoarece nu există nimic mai sfânt decât credinţa ortodoxă -, să se afle şi ei mergând pe calea pierzării, pe care umblă nu doar ereticii, ci şi cei care nedreptăţesc. Patriarhul Atenagora şi Iacov al Americii şi încă câţiva s-au dovedit a fi nişte cosmopoliţi şi discipoli ai sinistrului sincretism; s-au dovedit a nu avea nici o legătură lăuntrică şi adâncă cu nestricata şi neprihănita Ortodoxie. Dar ceilalţi? Dau dovadă de astfel de cugetări? De ce caracterizăm – nu voi, nici eu, ci alţii oarecare – atât de uşor pe ceilalţi drept trădători?
Frate Nicodime, repet: „Să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte ca mărturisirea Sfintei noastre Credinţe cu smerenie să o aducem”.
Fie ca Domnul să povătuiască Sfânta Voastră obşte, ale cărei binecuvântări le doresc.
Cu dragoste în Hristos Iisus, Slobozitorul şi Mântuitorul de obşte al tuturor.
Extras din vol: Arhim. Epifanie Theodoropulos, Cele doua extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos, București, 2006, pp. 82-119.
Obs: Am renunțat din motive lesne de înțeles la fragmentul din scrisoare care se refera pe larg la modul în care s-au format în Grecia Bisericile stiliste sectare.”
http://www.parohiacopou.ro/arhim-epifanie-theodoropulos-despre-pericolul-schismei-care-poate-incepe-cu-nepomenirea-episcopilor
paul
un pacatos
fratia ta ai citit intregul material pe care l-ai postat?
fiecare pas a ingaduit urmatorul,fiecare tacere vinovata s-a facut de crearea unui precedent.
inseamna ca este minunat ecumenismul si mergem asa,pe calea larga a iubirismului si politicii,pana la iad.
minunatul iad ecumenist,fara de Hristos,dar ce conteaz,avem „intelepte precedente”.
minunat,mergi fratia ta cu aceasta logica direct la Judecata,eu unul ma cutremur si ma tem.
ce absurzi au fost mucenicii ca nu au inteles aceasta logica,ce absurzi au fost apostolii insisi,ba mai mult,Insusi Hristos a facut schisma si a propovaduit erezie,nu-i asa?
„un pacatos”,fiecare alege duhul cu care se alipeste,eu ca crestin ortodox,ajuns la o varsta deja,am suferit si m-am tulburat de toate murdaririle cu care a patimeste Biserica,pana la acest spurcat „sinod”.
in Biserica am fost si sunt si voi fi al Bisericii lui Hristos pana la moarte,in moarte si dupa moarte,asa sa ma ajute Dumnezeu.
ce vre sa spui,sa suspin slugarnic si sa „visez” la „iconomia”lui Dumnezeu?
nu citesti decat ce vrei atunci,ce te odihneste si te indreptateste.
eu stiu ca,pe langa toate argumentele care s-au adus pana acum,mai este unul:
a crede ca Dumnezeu este atoateiertator,ingaduind caderile noastre,este hula impotriva DuhuluI Sfant,a nu indrepta pe cei ce cred in invataturi gresite si a starui in invataturi gresite,este hula impotriva Duhului Sfant,a nu crede in Predania Bisercii este hula impotriva Sfantului Duh.
oare Sinoadele Ecumenice,cele adevarate,au gresit?
urmand logica dumitale,a fi crestin sau a fi ecumenist e totuna.
tocmai asta este inselatoria si minciuna noii ere,acestia de acum,”ecumenistii”sunt inspaimantatoriii prooroci mincinosi,care ii vor insela”daca se poate” si pe cei alesi.
iata ca se poate.
mihai
Ia priviti aici, am pus si linkul, ft tare monsenior ioakim bacauanul, cel putin asa lau catalogat cei de la institutul papistas din roman jud neamt
http://itrcf.ofmconv.ro/centre-de-cercetare/pax-et-unitos/
mihai
Cred ca am gresit linkul http://itrcf.ofmconv.ro/centre-de-cercetare/pax-et-unitas/
un crestin
http://mihaisilviuchirila.blogspot.ro/2016/08/normal-0-false-false-false-en-us-x-none_22.html
maxim
Poporul ortodox roman si pleroma ortodoxa in general au rabdat destul un secol de ecumenism, au rabdat destul tradatorii de Credinta Sfanta. Vremea rabdarii s-a incheiat in 28 Iunie 2016. ANATEMA, ANATEMA, ANATEMA, tuturor celor ce au inselat pe Hristos un secol, tutror celor ce au batjocorit Mireasa Acestuia-Biserica, tuturor ce au jignit pe Sfintii Parinti si au scuipat pe Sfanta Scriptura scrisa sub obladuirea si inspiratia Duhului Sfant-Dumnezeu. Cine mai indura acesti tradatori si batjocoritori ai Dreptei Credinte, cu diavolul se uneste, lui ii slujeste, fie ca e slujitor, fie ca e monah sau mirean. Si cum au rabdat ortodocsii romani un secol de mizerie si minciuna ecumenista: ierarhii, dimpreuna cu cei ce conduc lumea, cei care au facut bolsevismul, au colaborat la strambarea minitilor sufletelor ortodoxe prin tirania totalitarista comunista, ca forma de guvernamant, iar ierarhii, prin toate scolile teologice girate de ei au escrocat generatiile de preoti, diaconi si monahi. Curentati decenii intregi si intoxicati, atat slujitorii cat si mirenii, a venit neocomunismul, adica acelasi comunism mascat cu masca democratiei, si jocul s-a continuat parandu-se ca de data aceasta chiar suntem liberi, chiar am iesit din dictatura comunista si noi alegem ce vrem. Teapa! TOTDEAUNA noi votam si ‘ei’ aleg, suntem conditionati, manipulati si intoxicati mai mult ca in comunismul clasic si, daca atunci ne strambau principiile de viata, acum ne stramba nu mintea sufletului, ci sufletul intreg. Aveti mare grija, traim vremurile de care vorbeste fericitul mitropolit Augustin de Florina, satana si-a imbracat in ultimul timp NUMAI persoane cu ateism in sange, profesionisti, dar atei, umanisti care nu au nicio legatura cu Dumnezeul-Personal-Treimic, care nu cred o iota din ceea ce au studiat, caci ei au studiat teologie tocmai pentru a putea manipula usor masele de teologi, de slujitori. Acesti nemernici se inchina omului-om, se inchina lor insisi, conducatorilor umanisto-satanisti ai acestei lumi, ei slujesc dumnezeului acestei lumi nu Dumnezeului Celui Vesnic. Si, credeti-ma, ei au facut si fac eforturi monumentale ca sa nu se dea in vileag, ca sa indure cosmarul vesmintelor de pe ei, cosmarul Liturghiilor si Hirotoniilor, si toate celelalte slujbe. Am vorbit cu cineva ce a fost in anturajul lor cu multe decenii in urma, si mi-a spus ca stateau la baute si unii ierarhi aveau barbile lipite pe care le dezlipeau la chiolhanele lor discrete. Ce e cu noi? Ce se intampla cu preotii, cu monahii si cu mirenii de nu se mai trezesc din somnul CEL DE MOARTE in care am fost impinsi? Cum sa se indrepte lumea prin progres, cand se vede limpede ca procesul este de AUTODISTRUGERE, nu de progres? Si cum sa progreseze lumea fara de Hristos? In ce? In celulare? Microprocesoare? Acestea sunt piste false si inspiratii demonice, caci diavolii cunosc tainele mai mult decat oamenii care orbecaie mii de milenii ca sa gaseasca singuri tainele materiei. Dar a venit Big Brother cu acolitii lui demoni-slujitori, Lucifer, si le-a dat informatii, i-a ‘illuminat’ el, cel fara de lumina… Le-a zis cum se fac bombe casa ucida pe cei cu Chipul lui Dumnezeu, sa faca rachete ca sa traga in Dumnezeu-Extraterestrul Cel Vesnic daca cumva isi va face aparitia altfel decat smerit cum a facut-o acum doua milenii, i-a invatat sa faca televizoare ca sa se imprastie mai usor samanta raului, samanta diavolului si ca sa monitorizeze demonii mai usor oamenii, caci demonii nu sunt omnistienti si omniprezenti, dar tehnologia vine in ajutorul lor. Caci diavolii au vedere si vad, iar cand un demon se afla la Pitesti, el nu poate sa vada si la Bucuresti, dar acum e usor: se uita pe un ecran de computer si gata, vede unde esti, ce faci si ce spui. Traim intr-un asa mare intuneric, incat nici nu ne vine sa credem ca traim NUMAI intuneric si minciuna azi… Treziti-va ortodocsi! Treziti-va botezati, caci voi nu numai ca aveti Chipul lui Dumnezeu -ca orice pamantean-, voi sunteti Neam cu Dumnezeu!!!
https://saccsiv.wordpress.com/2016/08/22/drept-la-replica-privind-comunicatul-de-presa-al-mitropoliei-moldovei-in-legatura-cu-reactiile-unor-credinciosi-fata-de-sinodul-din-creta/comment-page-1/#comment-322273
pr. Victor Balaj
Acum inteleg de ce ne induceau ideea ca daca aparam credinta facem schisma…
Erau programati sa ne indica aceste idei…
maxim
https://augustindeflorina.wordpress.com/sa-va-pregatiti/
maxim
Da, frate drag, ANATEMA TUTUROR ORTODOXOMAHILOR ECUMENISTI!
Multumim ca existi!!!
L.D.
Site-ul nu mai exista; a fost sters.
mihai
http://www.glasulstramosesc.ro/blog/francisc-satanicus_il_va_proclama_pe_lucifer_ca_dumnezeu_al_noii_religii_mondiale_pe23_septembrie_2016/2016-08-24-152
maxim
Nu-i exclus nici asa:
https://augustindeflorina.wordpress.com/nu-i-exclus/
paul
FRATILOR,S-A NTRERUPT POMENIREA DE CATRE PREOTII SEMNATARI AI SCRISORII CATRE m.TEOFAN!
preluat de pe aparam-ortodoxia.ro
”
COMUNICAT
cu privire la începerea nepomenirii ierarhului,
în cazul “Scrisorii deschise…” adresate IPS Teofan
În urma răspunsului primit, prin intermediul unui Comunicat al Biroului de presă al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, la “Scrisoarea deschisă către ierarhii care au semnat în Creta”, înaintată Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, la data de 11 august 2016, însoţită de 7 anexe, în care s-a demonstrat din punct de vedere canonic, dogmatic şi patristic că hotărârile adoptate la sinodul din Creta sunt eretice, deoarece contravin învăţăturilor Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, tradiţiei şi practicii sale şi gândirii Sfinţilor Părinţi, şi urmând prevederile canonului 31 Apostolic, ale canonului 15 al sinodului I-II din Constantinopol (din 861), ale canonului 11 al Sinodului din Cartagina şi practica Bisericii de-a lungul secolelor în situaţii în care episcopul cade şi persistă în erezie sau în părtăşie cu erezia, preoţii şi ieromonahii din eparhie semnatari ai Scrisorii au întrerupt pomenirea la sfintele slujbe a Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, care a mărturisit că nu este întrutotul de acord cu sinodul din Creta, dar că nu îşi retrage semnătura decât în cazul în care un viitor sinod panortodox va anula hotărârile acestuia.
Prin urmare, până în momentul în care Înaltpreasfinţia Sa se va dezice de hotărârile sinodului din Creta, îşi va retrage semnătura de pe acele hotărâri şi va milita pentru invalidarea acestora în cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, preoţii şi ieromonahii semnatari ai Scrisorii vor înlocui, la Sfânta Liturghie şi în ecteniile celorlalte slujbe bisericeşti în care sunt pomeniţi întâistătătorii Bisericii, numele ierarhului locului cu expresia “pe toţi arhiereii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului”. Prin aceasta este pomenit implicit şi arhiereul locului, în măsura în care este ortodox şi drept învaţă cuvântul adevărului. Pomenirea la sfântul altar a ierarhului se va relua în momentul în care Înaltpreasfinţia Sa se va dezice de deciziile sinodului şi-şi va retrage semnătura de pe documentele sinodale.
Demersul de nepomenire a ierarhului nu reprezintă o dovadă de neascultare şi neorânduială în Biserică, menită să producă tulburare, ci dorinţa noastră de a rămâne în frica lui Dumnezeu. Măsura vizează îngrădirea împotriva ereziei sau a părtăşiei cu erezia, nicidecum separarea de Sfânta Biserică Ortodoxă, ai cărei fii credincioşi continuăm să fim, potrivit prevederilor canonului 31 Apostolic şi canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol, care atenţionează că cei ce, prin nepomenirea ierarhului, se îngrădesc de erezie sau de părtăşie cu erezia nu se vor supune certării sau caterisirii, deoarece “nu cu schismă au rupt unitatea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri” (ultima teză a canonului 15, I-II Constantinopol).
Nu a existat şi nici nu va exista nici cea mai mică intenţie de a ne separa de Biserica Ortodoxă, în care ne-am născut duhovniceşte şi continuăm să viem, pe care am moştenit-o din moşi-strămoşi neschimbată de două mii de ani şi o mărturisim ca singura adevărată Biserică a lui Hristos. Cei 25 de arhierei români prezenţi la sinodul din Creta au creat un precedent unic în viaţa Bisericii, prin care au introdus o autoritate şi un reper normativ pe linie de Credinţă, semnând documente în numele întregii BOR şi erijându-se în reprezentanţi ai întregii plirome ortodoxe româneşti. Considerăm că acest nou tip de autoritate, care doreşte să se impună ca normă de Credinţă, este o abatere de la practica de milenii a Bisericii, instituind o formă de conducere unilaterală, ruptă şi de comuniunea existentă în Biserică, şi de elementul sobornicesc al acestei comuniuni. Lipsa noastră de reprezentare ortodoxă în sinod ne justifică să nu acceptăm aceste documente, elaborate şi semnate împotriva conştiinţei noastre ortodoxe. Pentru ce s-a semnat la sinod trebuie să răspundă cei implicaţi.
Sinodul nu a condamnat nimic altceva decât pe posibilii săi opozanţi, din punctul de vedere al participanţilor nemaiexistând alte ideologii, răsturnări de valori şi pericole iminente pentru viaţa Bisericii. Avertizaţi încă înainte de sinod asupra tuturor elementelor vulnerabile, le-au tratat cu uşurinţă şi neluare în seamă, astfel încât amărăciunile şi situaţiile neplăcute create acum în întreaga ţară pe tema sinodului nu trebuie să mai supere şi să mai deranjeze pe nimeni. Prevenirile în acest sens au venit din întreg spaţiul ortodox, noi nu reprezentăm o excepţie sau o acţiune izolată. Fenomenul este receptat la nivel general de pe aceleaşi poziţii pe care ne regăsim şi noi. Reacţiile produse după sinod sunt caracteristice şi unitare la nivelul tuturor celor implicaţi în toate Bisericile Ortodoxe, care procedează în felul lor specific.
Să fim obiectivi, să fim realişti, avem suficiente surse de documentare! De aceea, să le studiem, să le aprofundăm în modul cel mai responsabil şi să le judecăm pe toate în frica lui Dumnezeu!
Dumnezeu să ne ajute şi să ne ferească de orice formă de rătăcire şi de părtăşia cu erezia! Amândouă produc căderea din har şi din duhul curat ortodox.
Pentru a sublinia pericolul grav al căderii în erezie, prezentăm o formă de manifestare a gândirii ecumeniste, pe care noi dorim să o evităm în Biserica noastră. În oraşul Ijevsk din Rusia a fost deschisă recent o moschee, iar la ceremonie a participat şi episcopul local al BORu, mitropolitul Viktorin de Ijevsk şi Udmurtia. Iată două fragmente din cuvântarea ţinută de acesta:
„Este sărbătoarea noastră comună. Noi astăzi deschidem casa în care se va afla Cel de sus, unde El va fi prezent 24 de ore din 24, unde va fi rugăciune, unde va fi studiat Coranul, unde va fi şi se va pogorî har împreună cu rugăciune peste fiecare din cei ce vin aici.”
„Eu am făcut o făgăduinţă, o promisiune lui Dumnezeu, lui Allah, că atunci când va fi deschisă această moschee, eu voi aduce în dar un covor. Atât de mult am aşteptat această zi! Şi iată astăzi vreau să împlinesc această făgăduinţă”.
În plus, mitropolitul Viktorin a propus ca strada pe care se află alături o biserică ortodoxă şi o moschee să fie denumită „Strada sobornicească”. Avântul ecumenist total al mitropolitului a fost susţinut şi de înaltul muftiu al Rusiei, Talgat Tadjuddin: „Să vină [lumea] încoace, fiecare la templul său, dar Dumnezeu este unul şi este unic”.
Spre deosebire de cei care încearcă să-şi mărturisească credinţa ortodoxă fără compromisuri şi sunt afurisiţi pentru asta, promotorii eresului ecumenist nu suferă nici o sancţiune chiar şi după abateri de o gravitate nemaipomenită, precum cea de mai sus.
Iată forme concrete de apostazie, practicate în Bisericile Ortodoxe membre ale C.M.B., care nu scandalizează pe niciunul dintre participanţii la sinodul din Creta, nu au făcut şi nu fac motivul unei condamnări unanim ortodoxe, şi conduc, prin tăcere, asumare şi părtăşie, spre o masivă prăbuşire de Har în Biserica Ortodoxă. Lipsa condamnării la acest sinod a oricăror forme de erezii şi schisme, precum şi a tuturor ideologiilor distructive, fără precedent în întreaga omenire, conduce la concluzia că toate documentele au fost pregătite şi hotărâte în mod premeditat şi semnate intenţionat, cu bună ştiinţă, fapt dovedit şi de toate celelalte nereguli şi presiuni semnalate de ierarhii care nu au semnat şi de celelalte Biserici care nu au participat. Lipsa condamnării presupune asumare, părtăşie şi consimţire la care nu putem adera prin participanţii la sinod. Cu ce nu conteşti eşti de acord. Tocmai de aceea şi în acest context noi am întrerupt pomenirea ierarhului, pentru a nu ne face părtaşi acestor grave compromisuri.
“Cine se află în apostazie şi în schismă?” îi întrebăm pe cei ce se manifestă ca proecumenişti şi adepţi ai acestui sinod. O studiere profundă şi în frica de Dumnezeu măcar a Sfinţilor Părinţi şi a Marilor Duhovnici şi teologi ai secolului XX le va demonstra că sunt în totală contradicţie cu aceştia cu privire la aceste grave probleme. Ne referim în mod deosebit la: Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Ierarh Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, Mitropolitul Averchie Tausev, Cuviosul Filothei Zervakos, Părinţii Arsenie Papacioc şi Iustin Pârvu. Cum se poate face abstracţie în mod atât de ostentativ, la nivelul B.O.R., al teologiei româneşti şi implicit al pregătirilor şi deciziilor sinodului din Creta, de poziţia şi Teologia acestor mari trăitori şi Mărturisitori ai Ortodoxiei contemporane în gravele probleme cu care se confruntă Biserica şi lumea actuală?
Preoţii spun credincioşilor şi celor care au semnat „Scrisoarea deschisă…” că au încercat să înlăture Mitropolitul. La ce folosesc aceste dezinformări într-o dezbatere care se doreşte pentru Adevărul de Credinţă? Poporul credincios simte, prin Harul Credinţei curate pe care o trăieşte, unde este Adevărul. Grav este când păstorii îi hrănesc cu un adevăr viciat, sau cu jumătăţi de adevăr.
În Rusia şi în Ucraina au început caterisirile clericilor care condamnă sinodul şi compromisurile patriarhului Kirill cu papa, precum şi afurisirile unor credincioşi din partea unor ierarhi. Dar pe acest mitropolit Viktorin, şi pe alţii asemenea lui, care se găsesc peste tot în lumea modernă creştină, nu îi cateriseşte sau afuriseşte nimeni.
Oare nu sunt atât de izbitoare aceste contradicţii, atât de puternice aceste dovezi, pentru a se vedea în ce stare amăgitoare ne aflăm prin ecumenism? Dacă sfidăm astfel de evidenţe, oare nu ne luptăm direct cu Dumnezeu? Un arhiereu dovedit apostat (Viktorin) rămâne necondamnat, ca să distrugă pe mai departe Biserica, iar noi, care ne silim împreună cu alţi dreptmăritori creştini din întreaga Ortodoxie, ierarhi, clerici şi teologi, să păstrăm neatinsă Predania Sfintei Biserici, suntem motiv de scandal, denigrare şi poticneli. Vom da seama de tot ce facem fiecare în aceste timpuri atât de tulburi şi primejdioase pentru soarta Bisericii şi a omenirii!
S-au exprimat voci, chiar de la nivelul MMB, că „Scrisoarea deschisă…” cu cele 7 anexe, adică întregul Document, a fost întocmit în mod ireproşabil, mai puţin partea cu oprirea pomenirii ierarhului. Precizăm însă că fără această componentă, Documentul nu ar fi avut nici o putere şi nici un efect, la fel ca toate celelalte documente trimise înainte de sinod. În plus, noi nu ne putem expune primejdiei de a fi atinşi de posibilele urgisiri care pot cădea peste Biserică şi lume, ca urmare a acestor permanente apostazii care se manifestă peste tot, devenind un mod de viaţă curent.
Nu suntem departe de prăbuşirea Occidentului, prin rătăcirile elementului protestant şi catolic. Formal, suntem încă ortodocşi, dar în fond, ne-a atins şi pe noi în mod profund această formă de pustiire. Părintele Cleopa spunea: „Cu numele suntem creştini, dar cu faptele suntem mai răi decât păgânii”. Cine îl mai aude, cine îl mai ascultă? Spunea părintele, de asemenea: „Ştiţi dumneavoastră ce vremuri trăim noi? Noi suntem cei de pe urmă! Ar trebui numai să plângem în toată ziua, dar nu simţim! Trăim în nesimţire, că aşa au trăit şi cei dinainte de potop”.
În concluzie, să ne aplecăm cu trezvie şi cu adâncă responsabilitate asupra mesajului primit de la toţi cei care s-au exprimat atât de clar şi de lămurit cu privire la aceste timpuri şi răsturnări (cu vădite semne că sunt cele de pe urmă), majoritatea acestora fiind sfinţi, iar alţii mari trăitori ai Ortodoxiei. Atât timp cât ascundem lucrul acesta sau îl răstălmăcim ne asumăm răspunderea de a duce în eroare poporul credincios şi a ne primejdui propria mântuire.
Comitetul de redactare”
paul
sa va pregatiti.
frate „el”,incearca sa spui 2-3 cuvinte la tot omul ce iti iese in cale,asa,scurt:
sa va pregatiti ca vremea a sosit.
te aud sau nu,fratia ta spune,am auzit pe unii ca spun”sa ne rugam la Dumnezeu pentru o moarte buna” sau „sa ne rugam la Dumnezeu sa nu ne lasa pentru pacatele noastre sa fim pecetluiti”…
am intrebat pe unul din parintii buni ,batran,din Rarau,parinte,noi ne contrazicem,cum va fi pecetluirea,prin libera vointa sau cu forta-si parintele a spus”asa cum a pierdut Adam Raiul”-deci cu viclenie.
o maica m-a intrebat daca am buletin cu 666 si am sarit in sus”eu?!!” si ea imi spune „ia arata-l”. i-l arat si imi spune „ce scrie sub poza matale”.
m-am racit.
„da-zice-diavolul e si mare lingvist,si ii plac tare mult jocurile,crezi ca intamplator in cateva limbi sex inseamna si sex si gen si cifra 6?ca si xxx care in greaca inseamna tot 666(exi,exi,exi). de ce,daca e asa de „international”,nu s-a pus in cateva limbi ne-asemanatoare(de ex. rusa,chineza,araba…),desi este oricum scris o data carui gen apartii,si apoi,de ce musai de trei ori-sex-sexe-sex=666-latina,iubita limba a satanicei Rome…ai semnat cu mana ta?ai semnat. ”
m-am uitat la documentare cu parinti rusi…de cand se lupta si noi stam in adormire!
ma pazesc chipurile de cipuri si pecetea ranjeste de pe poza mea…am semnat?am semnat.
ne miram de ce nu avem putere…
mihai
Da acum sunt pregatite cele corporale ce vor fi introduse in mana dreapta ori in frunte, nu a mai ramas decat o chestiune de timp pina la pecetluirea finala, ca de astea de acum te vei putea debarasa, dar de astea ce urmeaza, adio, nu mai ai ce sa faci
paul
sa ne rugam unii pentru altii dupa cuvantul nemincinos al Mantuitorului,sa ne rugam pentru parintii care se lupta sa mai tina credinta vie,sa mai putem sa ne spovedim,sa ne impartasim,cat mai avem unde,vor fi pana la sfarsit dar cine stie unde vom fi razletiti,sa ne rugam la Dumnezeu sa ne pazeasca preotii nevatamati,
sa ne rugam mult acum.
lumea a innebunit,ca efect al indepartarii harului,daca vorbesti cu ei,cu cei invartosati,iti vor spune ca simt mult har(!)de la sinod incoace,parca sunt drogati,dar este ceva ciudat cu ei,parca culoarea si consistenta pielii se schimba,poate mi se pare.
un crestin
https://saccsiv.wordpress.com/2016/08/25/preotii-din-scrisoarea-celor-4500-nu-l-mai-pomenesc-pe-mitropolitul-teofan-deoarece-nu-si-a-retras-semnatura-de-pe-documentul-marelui-sinod
mihai
El frate, ia intra pe kuvantul kakadox sa vezi ce scrie acum vizavi de I.p.s Hieroteos Vlahos si pe cine au ,,gasit ” ei „vinovatul” de serviciu pt fumigena scrisa de ei, eu personal miam dat seama ca era o tiribomba de a lor prin faptul ca in nici o alta publicatie nu aparea asa ceva decat pe haznaua lor si cei 3 purcelusi si basilica au preluat astfel de baliverne de la ei, iar in alta ordine de idei personal nu puteam intelege cum un ierarh ce nu a semnat astfel deierezii cum tocmai el sa ridice in slavi niste ieretici ce au semnat cu ambele mai iereziile in creta, asa ceva numai pe cuvantul kakadox se mai intalneste, exact ca in filmele cu louis de funes
un crestin
http://www.ziaristionline.ro/2016/08/23/sihastria-putnei-in-apararea-mitropolitul-teofan-atacat-in-stil-kgb-ist/
După atacarea de tip KGB-ist a Înalt Preasfinţitului Teofan, la care acesta a răspuns cu nesfârşită blândeţe, Sihastria Putnei intervine cu un
Îndemn la unitate
maxim
Adevarat!
mihai
Sa nu mai zici la nimeni ca esti crestin, asa tea prostit taica teofan?, vezi dute la penticostali ca se impart cadouri misto, ba mai mult se lasa si cu paranghelie, zat de aici lingaule
paul
un cuvant pentru aghionoros
ce se intampla cu fratia ta?
cuvantul de raspuns la comunicatul celor 5000 de semnatari ,ca si comunicatul care anunta intreruperea pomeniri,ambele notabile,nu au mai fost asezate pe pagini separate. de ce?
stim ca cele 5000 de semnaturi au fost multiplicate de mitropolie si impartite preotilor,si semnatari au fost amenintati(ca in rusia) cu excomunicarea,cu blestemul,cu excluderea din scoli teologice,cu caterisirea,ba s-a ajuns si la un gest de extrema violenta. stiu acestea de la un ucenic al unuia din parinti.
sunt astfel de presiuni si asupra fratiei tale? in Athos se intampla multe,si stim ca si acolo sunt presiuni,sunteti bine?
paul
in ceea se priveste comunicatul putnei:
intai un cuvant catre cei care se autodenumesc ziaristi,din care unii sunt calugari:
cum indrazniti voi,nefericitilor sa atacati murdar pe cei care cu toata buna cuviinta si din durere si nedumerire ajung sa se ingradeasca de culmea ereziei care loveste Biserica noastra crestin ortodoxa si sa numiti o lupta de atitudine drept „atac kgb-ist”. voi care mancati o paine din durerea lumii,din haznalele „idolilor”,din barfe si neputinte,voi care va gasiti lnistea si belsugul vanzandu-va sufletul,amare fiinte fara suflet,fara constinta si fara patrie.
iar tu PUTNA!
tradatori intre zidurile Sfantului Voievod Stefan cel cu adevarat Mare si Sfant.
mai bine ar fi tacut gurile voastre si ramaneati barfitori de culise,invartosati in intunericul vostru.
voi nu sunteti Putna,Putna este simbolul luptei cu sabia si cu rugaciunea pentru sufletul acestui popor.
VO SUNTETI RUSINEA ACESTU LOC SFINTIT CU SANGE!
v-ati urcat pe jertfa Voievodului,a dreptcredinciosilor boieri,a ostasilor viteji,a taranilor care de la truda de zi cu zi au trecut cu barbatie la lupta,fara frica,pe voi va fac de ras femeile si copiii nevinovati care au luptat,care au fugit in paduri,numai sa nu isi piarda credinta.
Voi,nevrednici purtatori de haine cernite,voi care mincinos purtati haina chipului ingeresc,dar oare noi ,ticalosilor,ne luptam cu omul teofan,cu omul daniel,sau cu pozitia lor vis a vis de ortodoxie?
ce aparati voi cu atata invartosare? slugarnicia?
ce aveti? orbire duhovniceasca asemeni legiunilor care au cazut sub fascinatia luciferica?
sau conformism ordinar,iubire de slava desarta si nu cumva sa pierdeti slava oamenilor,comfortul chiliei,frumoasele cantari(cui cantati acum?sau credeti ca Dumnezeu e orb si surd ,sau batran si invechit si trebuie „modernizat”cum intind acum fratii vostri ecumenisti mari de vorbe si tiribombe hulitoare?), intalniri si protocoale,excursii”duhovnicesti” ca sa masurati in lung si in lat lumea si sa cantariti cu exclamatii si oftaturi harul de aiurea…
profitati de un batran ca parintele Simion,care stiti bine la ce presiuni a fost supus,va faliti cu un notoriu duplicitar ca Efrem Filoteitul,de atitudinea manastiri Vatoped…n-are rost sa amintim.
deci voi „conglasuiti” sa plutim fericiti spre „iubirea” ecumenica scarnava?
deci voi asta marturisiti in fata lui Dumnezeu ca este credinta voastra,si ca noi care nu ne dezlipim de ortodoxie ,noi facem schisma?
cum indrazniti voi sa rostiti glasul Arhanghelului cand auziti „Intelepciune drepti!”,voi care ascultati acum de duhul luciferic?
cum luati voi parte la Sfanta Jertfa,voi care vreti sa „innoiti” si sa „modernizati” credinta dupa cum „ascultarea” de acest blestemat papa va invata?
voi starvuri care inselati oameni si ii duceti la pierderea sufletelor,VOI NU SUNTETI PUTNA LUI STEFAN CEL MARE,NU SUNTETI PUTNA CEA SFANTA,voi aduceti uraciunea pustiirii in aceasta cetate.
nu voi sunteti monahi pastratori ai predaniei,ci cei care isi pun sufletul chezas pentru Biserica si pentru crestini.
vorbiti voi de alte culte impotriva carora luptati?cum, cand acum s-a legiferat ca ei sunt frati cu voi,cum cand insusi IPS teofan spune cu gura sa „cum nu sunt catolicii fratii nostri?cum nu sunt buni?”
oare pe cine mintiti,pe voi sau pe crestini?
si care este atunci Simbolul de credinta al vostru?
in fata carei primejdii stati voi treji?
prin atitudinea voastra lui satan aduceti bucurie nu lui Dumnezeu.
despre care pace vorbiti?noi nu suntem yoghini ,nici zen,nici alti spurcati,noi suntem crestini,iar a fi crestin,cere marturisire,asa cum bine spunea un parinte,unii merg cu Hristos pana la suferinta si de acolo se intorc si pleaca strigand pace,pace.
vorbiti de curatirea de patimi si primirea Harului??care,acela de la sinodul tradator,care har?al „spiritului din assisi”?
suntem asa de „fragili” incat trebuie sa trecem la satanism ca sa „supravietuim”?
ce limbaj mieros si parsiv,tradatorilor de neam,vanzatorilor de Hristos,voi cei intrati in „marea iubire”satanica.
eu nu sunt frate nici cu catolicii,nici cu protestantii,nici cu monofizitii,nici cu evreii,hindusii,budistii,paganii si satanistii de toate neamurile si inchinarile,eu nu ma „imbogatesc” si nu primesc nici un fel de „dialog cultural si religios”.
sunt om,cu asta sunt asemanator,inrudit prin zidire dar nu prin credinta cu alti oameni.
nu ma imbogatesc cu „fratia” cu homosexualii si alti desfranati fara rusine,care distrug si pamantul pe care calca,nu ma”imbogatesc”prin „infratire” cu ateii.
mila avem pentru toti,si pentru voi,dar nu sunt intr-un cuget si intr-o credinta.
noi suntem „dusmanii” unitatii bisericii?noi? nerusinatilor si lasilor.
purtati cruce la gat dar stramba si batjocorita ca cea pe care o poarta papa,purtati miere pe limba si ura in suflet,voi sunteti ucigasii de suflete de care Domnul ne previne in Evanghelii.
noi il „atacam”pe mitropolit si pe patriarh??cum? RUGANDU-L SA NU TRADEZE ORTODOXIA?RUGANDU-L SA APERE SUFLETELE NOASTRE??
iar despre nesfarsitul sir de „sinoade” si promise discutii…tineti-le pentru voi.
ii raspund altui „mare conferentiar” si fals „facator de bine”:care a spus o mare prostie,cum ca adevarul iese din controverse!
Adevarul este Hristos.
am avut Sinoade de Sfinti,acum trebuie doar sa le pastram.
un adevarat Sinod ar fi anatemizat ecumenismul,noua ordine mondiala, introducerea pecetluirii,homosexualitatea,oho,cate atacuri adevarate la adresa omului,a credintei…
DATOR ESTE IERARHUL BISERICII LUI HRISTOS SA APERE CREDINTA,NU SA O SLABEASCA SAU SA O „MODERNIZEZE”.
VOI NU SUNTETI PUTNA,SUNTETI RUSINEA PUTNEI!
asa cum a cazut Neamtul,a urmat recent Petru Voda,si in toate centrele de rasunet in sufletul crestinilor sunt tradatori care innabusa orice manifestare ortodoxa,tocmai ca sa surpe sufletele credinciosilor.
nu in fata mea sau a altuia veti da socoteala,calugari ,ci in fata Celui cu care marsav v-ati logodit.
mai lipseste un milimetru ca sa se ajunga si la noi,oficial,”protectia” cu garzi si garduri a „inaltilor”,purtatul pe sus sa nu atinga pamantul,sarutatul inelului.
of,frati oameni,ce faceti cu sufletele voastre?
Sluga netrebnica
https://ganduridinortodoxie.wordpress.com/2016/08/26/patriarhul-bartolomeu-a-fost-hulit-in-sfantul-munte-athos/
marinela
M-a uns la inima comentariul tau,frate paul,cit adevar in cuvintele tale si ma bucur ca sint inca marturisitori pt ortodoxie si sper sa ramina toti asa pina la capat.Sa ne dea Dumnezeu tarie in credinta si putere in cuvint sa-L marturisim pe EL,UNICUL DUMNEZEU- IN TREI IPOSTASURI – TATAL,FIUL si DUHUL SFINT – si nu mai multi dumnezei .Amin
mihai
O alta bascalie sta sa inceapa, luna viitoare cam peste 1 saptamina va avea loc un festival al ,,tinerilor ortodocsi” unde se va lasa cu paranghelie, cu muzica usoara
Sluga netrebnica
„Vă aducem la cunoştinţă două scrisori ale Cuv. Paisie Aghioritul din anii 1968 și 1971. În prima, părintele îşi expune dezacordul său cu declaraţiile ecumeniste ale patriarhului, iar în a doua înștiințează Sfânta Chinotită despre întreruperea pomenirii patriarhului Athenagoras.”
Integral la sursa: http://lumea-ortodoxa.ro/ati-stiut-ca-sf-paisie-aghioritul-nu-pomenit-patriarhul-decursul-cativa-ani/
http://lumea-ortodoxa.ro/gheronda-gavriil-ucenicul-sf-paisie-aghioritul/
Marius Gogonea
Multumim administratorului pentru tot efortul depus cit si pentru idea de a concretiza un un blog dedicat acestui sut anticristic, pe care lepadatii de Adevar l-au numit ,,Sfint si Mare Sinod” . Mergem mai departe dupa predania Sfintilor nostrii Parinti care ne-au lasat Biserica, mostenita de la Mantuitorul Hristos, Curata si Neintinata. Dumnezeu si Maica Domnului sa ne intareasca sa rabdam si sa ducem lupta pina la Capat!
Ana-Maria
Puteti aduce un exemplu, eventual si un link, din care sa reiasa ca Virgiliu Gheorghe sustine sinodul din Creta? Multumesc.
Luminiţa
Aş dori dacă se poate să postaţi hotărîrile sinodului din Creta,să ştim pt. ce ne împotrivim.Se tot spune erezie, dar daţi informaţii să ştim de ce sunt nuumite erezii
aghionoros
le gasesti la Documente
AUGUSTIN
”Am observat, citind documentele de la Sinod si prevederile Declaratiei
de la Toronto, dar si Constitutia CMB…ca deși sinodul pare ca nu
schimba ceva in mod anume, el LEGIFEREAZA TOCMAI CE AU RATIFICAT
CELELALTE DOCUMENTE DE LA TORONTO SI CONSTITUTIA CMB.
Adică, daca arăți cuiva doar textele Sinodului, pare ca nu prea ar
modifica mare lucru.
Daca ai in spate, insă, si cele doua texte, se observa clar erezia.
De unde reiese foarte clar:
Anume din Declaratia de la Toronto, premisa IV.2. rezulta ca: „din
includerea in Consiliu, fiecare Biserica este obligata sa le vada pe
celelalte in adevaratul si deplinul sens al cuvantului”. Hopa erezia!
Deci nu mai e Una Sfântă, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, deci
apar mai multe….!!!
Apoi, apartenenta la „Biserica lui Hristos” este mai cuprinzatoare
decat apartenenta la propriul trunchi eclezial
Premisa IV.3 ratifica faptul ca toate Bisericile crestine, inclusiv
Biserica Romei afirma ca NU exista identitate completa intre
apartenenta la Biserica Universala si apartenenta la propria Biserica.
Apoi, se recunoaște că există membrii extra muros (in afara zidurilor
Bisericii) si ca aceia aparțin aliquot modo (in mod egal)
Bisericii…care Biserica? Bisericii Universale, CMB-ului!
DECI, ACEST ACT LEGIFEREAZA FAPTUL CA BISERICA ORTODOXA ESTE DOAR UNA
DINTRE BISERICI, SI ANULEAZA CREZUL INTR-UNA SFANTA, SOBORNICEASCA SI
APOSTOLEASCA BISERICA!
Cum nu e nimic grav? Cum au episcopii curajul sa mintă in halul ăsta!?
A nu mai crede in Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolească Biserică,
nu e nimic grav!?
Păi e tot una cu a anula credința in Însuși Hristos care a întemeiat-o.” (David-saccsivblog)
AUGUSTIN