Răspunsul ierom. Tihon la scrisoarea defăimătoare a „starețului” de la Petru Vodă

Preacuvioase părinte stareţ,

Am citit cu tristeţe şi cu jenă profundă răspunsul pe care l-aţi publicat ca urmare a primirii scrisorii prin care vă rugam să onoraţi amintirea şi moştenirea Părintelui Iustin şi să vă implicaţi în mod real în combaterea ereziei ecumeniste, prin întreruperea pomenirii în întreaga mănăstire Petru Vodă şi prin sprijinirea luptei pe care o duce de luni de zile Schitul “Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Rădeni, întemeiat tot cu binecuvântarea iubitului nostru Părinte, pentru a duce mai departe lupta în care preacuvioşia voastră refuzaţi să vă angajaţi acum.

Am citit cele patru pagini cu tristeţe, pentru că mi s-a părut dureros ca un stareţ al unei mănăstiri ortodoxe cu o tradiţie ca cea a mănăstirii Petru Vodă să răspundă cu un atac la persoană nedemn unei scrisori teologice, scrise cu bună cuviinţă, cu argumente teologice pertinente şi cu dorinţă sinceră de a sluji adevărul şi adevărata credinţă. Am citit-o cu jenă profundă, pentru că semnătura de pe acea scrisoare este a stareţului din mănăstirea mea de metanie. Şi-l poate cineva închipui pe înaintestătătorul pe scaunul de stareţ al mănăstirii Petru Vodă, duhovnicul românilor Iustin Pârvu, martirul închisorilor comuniste, ctitorul lăcaşului care ne adăposteşte astăzi pe toţi răspunzând unei scrisori teologice care reclamă căderea Bisericii noastre într-o periculoasă părtăşie la erezia ereziilor, ecumenismul, cu un “cazier” al autorului scrisorii, în care sunt enumerate păcate omeneşti de-a valma cu calomnii josnice, în speranţa că, discreditându-l pe cel ce a tras semnalul de alarmă, pericolul va dispărea de la sine? Şi-l închipuie cineva pe părintele Iustin, cel ce, cu chipul blând, i-a sfătuit pe ucenici “să nu ne răzbunaţi” pentru suferinţele îndurate de la regimul satanist comunist, participând la judecata ad-hoc a celui dintâi dintre păcătoşi (cf. 1Tim. 1,15), care sunt eu, din postura celui ce are scrise cu conştiinciozitate toate păcatele, pentru a se târgui cu ele pentru sufletul păcătosului? Evident, nu.

Nu voi răspunde acuzaţiilor în cascadă ce mi s-au adus, întrucât ele sunt simple afirmaţii, pentru care ar trebui să îl credem pe cel ce le face. Chiar şi dreptatea omenească impune celui ce face acuzaţiile să le şi dovedească, cel acuzat fiind obligat să se dezvinovăţească doar în faţa unor evidenţe clare. Cât timp calomniile pe care le-aţi rostit la adresa mea sunt sprijinite pe afirmaţii generale sau pe “martori” care participă la acest “proces” doar cu iniţialele numelor lor reale, consider că nu se cuvine să spun mai multe despre această parte a scrisorii dumneavoastră, lăsându-i pe cititorii ei, mai ales pe cei ce mă cunosc personal, să îşi facă o părere personală despre onestitatea cu care ea a fost scrisă. Pe parcursul acestor rânduri voi dezvălui şi motivul care v-a împins să denigraţi un slujitor al altarului, contrar sfintelor canoane, în văzul tuturor.

Mă voi referi în acest răspuns doar la puţinele lucruri din scrisoarea dumneavoastră care merită cu adevărat atenţie. Voi analiza mai întâi singura afirmaţie adevărată din toată scrisoarea dumneavoastră: recunoaşterea faptului că există “anumite abateri de la învăţătura Bisericii exprimate în Creta”. Din păcate până şi acest adevăr este alăturat unei afirmaţii nesusţinute de fapte: “nimeni din Mănăstire nu este de acord cu anumite abateri de la învăţătura Bisericii exprimate în Creta”. Textul scrisorii sfinţiei voastre arată că cel puţin o persoană din Mănăstire este de acord cu acele abateri, de vreme ce nu este dispus să facă nimic pentru a le îndrepta.

Afirmaţia că la Creta au avut loc “anumite abateri de la învăţătura Bisericii” se traduce în limbaj dogmatic şi canonic astfel: “în Creta s-a căzut în erezie”, deoarece expresia edulcorată “abateri de la învăţătura Bisericii” este definiţia clasică a termenului “erezie”. Prin urmare, singura afirmaţie reală din scrisoarea sfinţiei voastre este: în Creta s-a căzut în erezie.

Este de la sine înţeles că “anumitele abateri de la învăţătura Bisericii” nu s-au putut exprima, ca să zicem aşa, pe ele însele în Creta, ci au fost formulate şi exprimate de către participanţii la acest sinod. Aceşti participanţi au formulat textele cu abateri de la învăţătura Bisericii, le-au semnat, le-au adus în Biserica locală, “au luat notă” de faptul că ele sunt o mărturisire ortodoxă de credinţă, le-au impus Bisericii şi le apără în continuare, motivând că acele abateri sunt de fapt expresie a “ecumenismului lucid”, pe care susţineţi sfinţia voastră că doriţi să îl anatemizaţi.

Unul dintre participanţii la sinodul din Creta, care “a exprimat anumite abateri de la învăţătura Bisericii” este şi ierarhul nostru, Înaltpreasfinţitul Teofan, care, odată întors în ţară, a fost rugat insistent să se dezică de acele abateri şi să le anatemizeze, însă a refuzat constant să facă acest lucru. Ca urmare a discuţiilor repetate cu Înaltpreasfinţia Sa şi a refuzului repetat de a se dezice de abaterile pe care le menţionaţi, mai mulţi preoţi şi ieromonahi au decis să aplice canoanele 31 apostolic şi 15 I-II, care reglementează exact o astfel de situaţie.

Nici în canonul 31 apostolic, nici în canonul 15 I-II nu se face nicio referire la procedura pe care o invocaţi sfinţia voastră cu privire la modul în care trebuie să reacţioneze un preot care constată că episcopul său participă la o erezie, ci se spune clar că atunci când preotul îl aude pe episcopul său predicând un eres, dacă vreţi “anumite abateri de la învăţătura Bisericii”, el poate şi are datoria să se despartă imediat şi fără nicio formalitate de episcopul său prin nepomenire, înainte de sinodala cercetare a eresului respectiv, iar acest gest al său nu poate fi supus niciunui fel de sancţiuni, deoarece prin aceasta, el nu se desparte de episcop, ci de erezie, nu se revoltă împotriva episcopului şi nu se află în schismă¹, deoarece motivul invocat de el nu este una dintre “vinovăţiile oarecare”, despre care vorbeşte canonul şi care conduce la schismă, ci este singurul motiv pentru care preotul are voie să se despartă de episcopul său prin nepomenire: părtăşia la erezie a episcopului.

Procedura pe care o imaginaţi sfinţia voastră în pagina a patra a tristei epistole pe care aţi scris-o la ceas de noapte (care se vede că nu v-a fost deloc un sfetnic bun) cu privire la acuzele aduse episcopilor nu pare inspirată din sfintele canoane, sau mai precis, pare o compilaţie a mai multor canoane, interpretate într-o manieră personală. Întrucât nu aţi binevoit să ne indicaţi precis ce canoane prevăd procedura pe care aţi expus-o, îmi rămâne să încerc să aproximez eu o încadrare canonică a acesteia, cu speranţa că voi reuşi să o fac, pentru a înţelege cu această ocazie ce anume canoane nu am respectat în opinia sfinţiei voastre.

Mai întâi spuneţi că “dacă aş fi respectat Predania” şi sfintele canoane, aş fi adus acuza episcopului în scris în mod personal, iar nu public. Canonul 6 al sinodului al II-lea ecumenic spune că acuza se aduce mai întâi “la toţi episcopii eparhiei (mitropoliei)”, iar dacă aceia nu sunt de competenţă pentru a rezolva problema se merge la episcopii diocezei², iar în ultimă instanţă acuza este adusă în faţa sinodului ecumenic. Potrivit canonului 107 al sinodului local Cartagina, “un episcop singur să nu dea sentinţă în afacerile judecătoreşti proprii”³. Este evident de aici că o acuză la adresa unui episcop nu se poate supune spre rezolvare episcopului respectiv, indiferent dacă o aducem de o sută de ori, nu de trei ori, cum propuneţi sfinţia voastră, pentru că episcopul nu are competenţa de a rezolva o plângere adusă împotriva sa. În tâlcuirea la canonul 74 apostolic, canonistul arhid. prof. dr. Ioan N. Floca explică: “acuza împotriva episcopului se înaintează mitropolitului şi/sau patriarhului, rânduiala fiind ca ea să se adreseze căpeteniei sinodului de care depinde episcopul în cauză (can. 6 II ec, 19 Cartagina)”⁴.

Canonul 74 apostolic spune că episcopul pârât “pentru oarece” de “un om de încredere” să fie chemat de către episcopii ceilalţi de trei ori, iar dacă nu se supune, să fie judecat în lipsă. Nu acuzatorul trebuie să meargă la forul superior până la trei ori, ci episcopul pârât poate fi chemat de până la trei ori, după care se pronunţă sentinţa în lipsă⁵.

În canonul 74 există două elemente pe care doresc să le analizez, unul pe care v-aţi clădit sfinţia voastră toată demonstraţia, celălalt care v-o distruge complet. Expresia “om de încredere” are în vedere calităţile morale şi religioase pe care trebuie să le îndeplinească cel ce aduce plângerea contra episcopului. Canonul 6 al sinodului al II-lea ecumenic spune că pentru oarecare pâră bisericească acuzaţia trebuie formulată de oameni care au o reputaţie creştină bună: nu sunt excomunicaţi, sau schismatici, sau eretici, sau cu un comportament imoral dovedit. Aţi procedat la întregul rechizitoriu din primele pagini împotriva mea din dorinţa de a argumenta, cu ajutorul prevederilor canonice referitoare la condiţia morală a celui ce aduce acuze episcopului, că ceea ce consideraţi a fi o acuză a mea la adresa episcopului nu poate fi luată în considerare de nicio instanţă de judecată bisericească, deoarece eu nu sunt ceea ce canonul 74 numeşte un “om de încredere”.

Cel de-al doilea element, care vă desfiinţează întreaga argumentare, este expresia “pentru oarece”. În canonul 6 al sinodului al II-lea ecumenic se foloseşte expresia “oarecare pâră bisericească”, iar tâlcuirea din Pidalion a canonului ne arată natura plângerilor la care se referă canonul: “furarea celor sfinte, sfinţita lucrare în afara hotarelor şi altele”⁶. Niciunul dintre canoanele care reglementarea judecarea acuzelor aduse episcopului de către mireni sau laici nu se referă la erezie sau schismă, ci la orice altă chestiune bisericească.

Ajungem în felul acesta la miezul problemei: natura întreruperii pomenirii pentru părtăşia la erezie a episcopului. Conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, întreruperea pomenirii episcopului pentru părtăşie la erezie este o îngrădire de erezia propovăduită de episcopul respectiv, nu o acuză de genul celor despre care vorbesc canoanele analizate mai sus. Prin măsura nepomenirii ierarhului eu nu fac decât să mă apăr de erezie, lăsând instanţelor bisericeşti sinodale sarcina de a cerceta şi rezolva problema dreptei credinţe a episcopului respectiv, în sesiunile sinodului care, potrivit canonului 37 apostolic, trebuie să se adune de două ori pe an pentru a “cerceta împreună dogmele dreptei credinţe şi să rezolve problemele (controversele) bisericeşti care se pot ivi”⁷. Canoanele 31 apostolic şi 15 I-II nu vorbesc nicăieri de faptul că întreruperea pomenirii trebuie însoţită de o punere sub acuzare a episcopului de către preotul care întrerupe pomenirea, nici nu fac legătura cu procedurile reale ale punerii sub acuzare a episcopilor din canoanele care se ocupă cu această procedură, cu atât mai puţin cu procedurile imaginate de sfinţia voastră, care nu îşi au o reflectare în prevederile canonice analizate mai sus. Explicarea motivului pentru care am întrerupt pomenirea ierarhului nu se constituie într-o punere a acestuia sub acuzare de către mine, ci doar într-o argumentare a faptului că nu mă despart de episcop pentru alte motive decât participarea sa la o erezie, necesară pentru a evita caterisirea mea pentru faptele prevăzute de canoanele 31 apostolic şi 13 I-II, care pedepsesc pe clericii care se despart de episcopi pentru orice altă vină decât participarea acestora la erezie.

În concluzie, măsura mea de nepomenire a ierarhului nu încalcă niciun canon, iar eu sunt în deplină comuniune cu Sfânta Biserică Ortodoxă, nicidecum în schismă, aşa cum încercaţi sfinţia voastră să-i convingeţi pe cititorii scrisorii pe care aţi publicat-o.

Ajung în sfârşit la ultimul aspect pe care doresc să-l abordez în aceste rânduri: interpretarea “marca Petru Vodă” a reacţiei ortodoxe faţă de erezie. În scrisoarea sfinţiei voastre motivaţi continuarea pomenirii ierarhului prin faptul că nu a atins “limita”, care este “numai cazul în care aceştia se împărtăşesc din Potir comun”. Această ideologie o puneţi pe seama “iconomiei”, deşi în materie dogmatică nu operează iconomia, ci acrivia, a Sfinţilor Părinţi şi mari duhovnicii “ai noştri”, fără a ne numi măcar unul dintre aceşti Sfinţi Părinţi şi mari duhovnici care au afirmat că lupta contra ereziei trebuie să înceapă odată cu “Potirul comun”. Mai vorbiţi şi de o “descoperire dumnezeiască” pe care aţi fi avut-o, stârnind un hohot de râs homeric pe tot internetul. Din argumentări anterioare pe aceeaşi temă, teoreticienii mănăstirii mai pun această idee şi pe seama părintelui Iustin, răstălmăcind cuvintele sale pentru a justifica laşitatea urmaşilor săi.

“Limita potirului comun” implică o nouă definiţie pe care o daţi ereziei, care nu mai este o învăţătură dogmatică greşită, ci doar o practică liturgică interzisă. Prin aceasta, condamnaţi efectul (împărtăşirea liturgică comună cu ereticii), iertând cauza (părtăşia la învăţătura eretică), ignorând complet condiţia pe care o impune canonul 15 I-II Constantinopol pentru întreruperea pomenirii ierarhului părtaş la erezie: propovăduirea publică a unei erezii. Propovăduirea este acţiunea de a învăţa pe cineva o anumită învăţătură. Sfânta Biserică a prescris măsuri de luptă contra ereziei încă de la apariţia acesteia în corpul Bisericii, la nivel de învăţătură greşită. Toate sinoadele ecumenice s-au desfăşurat pentru a corecta învăţături greşite, care contravin Sfintelor Scripturi şi Sfintei Tradiţii. Împărtăşirea comună cu ereticii este momentul culminant al procesului de împreună petrecere cu ereticii. A începe să reacţionezi doar în momentul acela se aseamănă cu o încercare zadarnică de a-i da medicamente unei persoane aflate în stare de metastază.

Consecinţa catastrofală a “teologiei limitei potirului comun”, pe care o susţineţi, este acceptarea ecumenismului aşa cum se manifestă acesta cel puţin la actualul său stadiu, în ciuda afirmaţiei că “cereţi anatema ecumenismului”. De vreme ce limita potirului comun este momentul în care sunteţi dispuşi să trageţi un semnal de alarmă serios, înseamnă că de fapt acceptaţi ecumenismul şi toate învăţăturile sale eretice eclesiologice, cu excepţia potirului comun. Ducând argumentarea până la capăt, există posibilitatea să acceptaţi şi unirea ortodocşilor cu ereticii în “Biserica mărturisită de Crezuri” pe care o visează Consiliul Mondial al Bisericilor, atât timp cât ea se desfăşoară după principiul “unităţii în diversitate”, care nu implică neapărat, cel puţin în stadiile incipiente ale proiectului, părtăşia potirului comun.

Rezumând, întreaga argumentare pe care o faceţi în scrisoarea sfinţiei voastre este lipsită de relevanţă din perspectiva aplicării canoanelor care permit îngrădirea de episcopul părtaş la erezie. Chiar şi argumentul că mi-am luat preoţia de la episcopii de care acum mă îngrădesc, în ciuda faptului că ei practică ecumenismul de decenii, nu se susţine, deoarece, până la sinodul din Creta, toate angajamentele ecumeniste pe care le-au făcut acei episcopi au fost erori personale, pentru care ei vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu, dar care nu le-au afectat capacitatea de a transmite harul preoţiei, care se pierde decât după caterisirea de către un sinod a episcopului părtaş la erezie. Sinodul din Creta a împlinit însă condiţia “propovăduirii cu capul descoperit” a ereziei, pentru că a legiferat erezia ecumenismului ca “atitudine spirituală de dialog şi cooperare între creştini”⁸, expresie care, în sine, pune ortodocşii şi ereticii pe acelaşi palier, numindu-i la grămadă “creştini”, ceea ce, evident, după logica sfinţiei voastre, este grav, dar nu atât de grav încât să se ia măsurile canonice necesare, de vreme ce “cooperarea dintre creştini” nu a ajuns la potir. Din acest motiv, am decis îngrădirea de erezie acum, iar nu în urmă cu mulţi ani.

Reiau rugămintea de a analiza cu discernământ scrisoarea mea şi de a urma linia impusă în mănăstirea Petru Vodă de întemeietorul acesteia, care a fost categoric împotriva ecumenismului şi a pângăririi credinţei noastre ortodoxe.

10.01. 2017 Cu nădejde la Hristos Domnul,

Ieromonah Tihon Bivoleanu

Preacuvioşiei sale Hariton, Stareţul Mănăstirii Petru Vodă