Pr. Matei Vulcănescu: Cine justifică pseudo-sinodul din Creta este „avocatul diavolului”

Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos le spune Sfintilor sai Apostoli ca oricine se leapada de ei, adica de invatatura pe care o propovaduiesc ei, se leapada chiar de Hristos Domnul, si cine se leapada de Hristos Domnul se leapada si de Dumnezeu Tatal care l-a trimis pe Hristos.
Si nu numai atat, ci si chiar praful din casele celor ce se leapada sa-l scuture Apostolii de pe sandalele lor, si ca mult mai rau le va fi la Judecata celor care au auzit invatatura cea buna dar s-au lepadat de ea.
Deci oricine se leapada de Canoanele Apostolesti, acela se leapada de Hristos Domnul si de Dumnezeu Tatal, se leapada de Dumnezeu cel Viu si Adevarat, cel in Sfanta Treime inchinat.

Sfanta Scriptura, editia 1914 – Sfanta Evanghelie de la Luca

Cap. 10:
1. Iar dupa acestea au aratat Domnul si pre alti saptezeci (Apostoli n.m.) si au trimis pre dansii cate doi inaintea fetei sale, intru tot orasul si locul unde vrea el sa mearga.
2. Si zicea catre dansii: secerisul este mult, iar lucratorii putini; deci rugati pre Domnul secerisului, ca sa scoata lucratori la secerisul sau.
3. Mergeti, iata eu va trimit pre voi ca mieii in mijlocul lupilor.
4. Sa nu purtati punga, nici traista, nici incaltaminte; si pre nimenea sa nu intrebati de sanatate in cale.
5. Si in orice casa veti intra intaiu ziceti: pace casei acesteia.
6. Si de va fi acolo fiul pacei, se va odihni preste dansul pacea voastra; iar de nu, la voi se va intoarce.
7. Si intru aceasta casa petreceti, mancand si band cele de la dansii; ca vrednic este lucratorul de plata sa. Sa nu va mutati din casa in casa.
8. Si ori in care cetate veti intra si va vor primi pre voi, mancati cele ce se vor pune inaintea voastra.
9. Si tamaduiti bolnavii cari vor fi intr’insa si graiti lor; s-a apropiat spre voi imparatia lui Dumnezeu.
10. Iar ori in care cetate veti intra si nu va vor primi pre voi, iesind la ulitele ei cele late, ziceti:
11. Si praful ce s-a lipit de noi din cetatea voastra, il scuturam voua. Insa acestea sa stiti, ca s-a apropiat spre voi imparatia lui Dumnezeu.
12. Graiesc voua: ca mai usor va fi Sodomului in ziua aceia, decat cetatii aceea.
13. Vai tie Horazinel, vai tie Vitsaido! Ca de s-ar fi facut in Tir si in Sidon puterile care s-au facut intre voi, de mult in sac si in cenusa sezand s-ar fi pocait.
14. Insa Tirului si Sidonului mai usor le va fi la judecata, decat voua.
15. Si tu Carpenaume, care pana la cer te-ai inaltat, pana la iad te vei cobora.
16. Cela ce asculta pre voi, pre mine ma asculta, si cela ce se leapada de voi, de mine se leapada. Iar cela ce se leapada de mine, se leapada de cela ce m-a trimis pe mine.
17. Si s-au intors cei saptezeci cu bucurie, zicand: Doamne si dracii se pleaca noua intru numele tau.
18. Si le-a zis lor: vazut-am pre satana ca un fulger din cer cazand.
19. Iata dau voua stapanire sa calcati preste serpi si preste scorpii si preste toata puterea vrajmasului si nimic pre voi nu va va vatama.

Pidalion – Carma Bisericii Ortodoxe, dupa exemplarul original tiparit la Manastirea Neamt in anul 1844 – Canoane ale Sfintilor si intru tot laudatilor Apostoli

Sfanta Scriptura ne invata ca Apostolii s-au adunat de mai multe ori intre anul 33 si anul 59 de la Hristos, si ne-au dat Canoane dupa care sa vietuiasca tot clerul si tot poporul binecredincios.
Si toate aceste Apostolesti Canoane au fost intarite de sfintii nostri Parinti in toate cele 7 Sfinte Sinoade.
Sfantul Meletie aducand spre marturie Apostolescul Canon cel pentru azime zice ca, Climent a scris Apostolestile Canoane cu porunca lui Petru si a lui Pavel. Inca si insusi Climent acesta in Canonul 85 apostolesc isi scrie numele sau.
Iar Sfantul Climent a fost nu numai ucenic si urmator al Sfantului Apostol Petru, ci si ucenic al Sfantului Apostol Pavel, precum aceasta o arata epistola lui Pavel catre Filipeni, care zice: „Si impreuna cu Climent, si cu ceilalti impreuna lucratori ai mei.” ( Filipeni 4, 3 )

Canonul 45 Apostolic

„Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, impreuna cu ereticii rugandu-se, sa se afuriseasca numai.
Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, sa se cateriseasca.”

Talcuire:
„Canonul acesta randuieste, ca oricare Episcop, sau prezbiter, sau diacon daca numai impreuna s-ar ruga, dar nu si impreuna ar Liturghisi cu ereticii, sa se afuriseasca. Ca cel ce impreuna se roaga cu afurisitii (precum acest fel sunt ereticii) trebuie impreuna a se afurisi si el, dupa Canonul 10 al acestora-si Apostoli.
Iar de au iertat ereticilor acestora sa lucreze vreo slujire ca clericii, sa se cateriseasca. Fiindca oricare cleric va si liturghisi (impreuna liturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca acestia sunt si ereticii, dupa Canonul 2 si 4 al Soborului 3) impreuna se cateriseste si el, dupa al 11-lea Canon al Apostolilor.
Ca se cuvine pe eretici sa-i uram si sa ne intoarcem fetele dinspre ei, dar nu candva si sa ne rugam impreuna cu ei, sau sa iertam lor a lucra vreo slujire Bisericeasca, ori ca niste clerici, ori ca niste ierei.”

Canonul 65 Apostolic:

„Daca vreun cleric sau mirean va intra in Sinagoga iudeilor, sau a ereticilor, spre a se ruga, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca.”
[Apostolic 7, 45, 71; Sobor 6, 11; Antiohia 1; Laodiceea 6, 32, 33, 37, 38]

Talcuire:
„Mare pacat socoteste Canonul acesta a intra vreun crestin in Sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru ca sa se roage. Ca ce parte este credinciosului cu cel necredincios (II Corinteni 6, 15) dupa dumnezeiscul Apostol? Caci, daca insusi iudeii intrand in sinagogile lor si jertfe facand, faradelege fac, fiind opriti afara de Ierusalim a aduce jertfa dupa lege (precum o marturiseste aceasta dumnezeiescul Iustin in dialogul cel catre Trifon, Sozomen in Bisericeasca istorie cartea 5, cap. 21, si Hrisostom in cuvantul al 2-lea impotriva iudeilor), cu cat mai vartos face faradelege crestinul acela ce se roaga impreuna cu rastignitorii lui Hristos.
Dar si biserica si adunarea ereticilor, ca una ce impotriva de dreptslavitori cugeta, nu se cuvine a se cinsti, ci mai vartos a se lepada.
Pentru aceasta si Canonul acesta randuieste, ca oricare cleric sau mirean, ar intra in sinagoga iudeilor sau a ereticilor pentru ruga, clericul, ca unul ce foarte a pacatuit, sa se cateriseasca si impreuna sa se si afuriseasca, iar mireanul numai sa se afuriseasca, fiindca, ca un mirean mai putin a pacatuit decat clericul, facand-o aceasta, ca a se caterisi fiind mirean nu se poate.
Sau mai drept, precum altii talcuiesc, clericul cel ce ar intra in sinagoga sa se roage, sa se cateriseasca, iar mireanul sa se afuriseasca.”

Oameni buni, treziti-va! Patriarhi, episcopi, preoti, monahi sau mireni, daca lepadati poruncile Apostolilor, va lepadati de Hristos Dumnezeul nostru. Erezia ecumenismului ne desparte de Hristos.
Sfintii Apostolii le-au interzis ortodocsilor sa se roage cu ereticii, le-au interzis sa slujeasca cu ereticii, le-au interzis sa intre si sa se roage in sinagoga iudeilor sau a ereticilor.
Cine se leapada de aceste porunci ale Apostolilor, de Sfanta Treime se leapada.

aghionoros,frate,
ma silesc sa postez mai rar si sa fac cele randuite,dar cateodata nu ma pot abtine.
in primul rand,va rog ganditi bine inainte de a folosi sabloane verbale,gen „mai catolic decat papa”.
noi nu suntem mai catolici decat papa…noi suntem catolici.
el e doar fur si inselator.

in ceea ce priveste nepotrivita si straina de ortodoxie dezbatere a comuniunii harice cu ereziarhii…va rog sa nu va ganditi la noi cei care,cu mila lui Dumnezeu ,am facut o catehizare cat de cat(cum apartii altfel de o credinta??), am citit cat am putut din istoria Bisericii…
ganditi-va la sufletele celor care,ascultand „marturisiri” de acest gen,-pe care eu le numesc inspirate de demoni fara sa ma tem,imi asum ceea ce rostesc-nu doar ca nu vor primi in inima nelinistea cea buna,dar se vor pecetlui spre pierzanie,si vor trage cu ei si pe altii.
erezia nu este o forma de crestinism,este anti-crestinism.
erezia imbraca multe forme,iar ecumenismul(nwo) este PANEREZIE,adica ataca in totalitate credinta si alcatuirea Bisericii.
ereziile sunt pierzatoare de suflet,iar ecumenismul este RELIGIE ANTIHRISTICA; este,nu „va fi” sau „poate fi”.
cat despre declaratia parintelui sava,o consider cu atat mai periculoasa cu cat,nu-i asa,imbraca „forma” unei autoritati ! bisericesti-preot monah athonit!
cat despre „instrumentul” cu care unii masoara lucrarea harului, cu multa siguranta,afirmand prezenta acestuia impreuna cu erezia,ca si cum ar avea o vedere mai presus de fire,ma cutremur.
fratilor,inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu.
cum poate cineva afirma ca harul poate lucra si ca lucreaza nestingherit impreuna cu pomenirea ereticului cu buna stiinta?
oare asa spun Sfintii Parinti?
cat despre cei aflati in nestiinta cu cele ce s-au petrecut in creta…iertati-ma!
vorbim despre preoti?
cui slujeste un preot care nu isi cunoaste credinta?
si cum sa lupte acesta pentru credinta…care ii este straina?
deci cine sa trezeasca constiinta ortodoxa a credinciosilor,cand cei care ocupa forma de preot ortodox,nu traiesc ortodox,nu cred ortodox!
iar cei ce stiu…? ce justificare mai au?

iata doar cateva fragmente din procesul Sfantului Maxim:
„Atunci eparhul (prefectul) i-a spus:

– Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?

– Nu.

– De ce?

– Pentru că a respins Sinoadele Ecumenice.

– Dacă a respins Sinoadele Ecumenice, cum se face că ele sunt menţionate în diptice (la Liturghie)?

– Şi care e folosul unor nume dacă sunt respinse dogmele?”

„– Eu n-am o dogmă proprie, ci pe cea comună a Bisericii universale. Fiindcă n-am lansat vreo expresie ca să fie numită dogma mea proprie.

Iar după relatare i-au spus:

– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului?

– Nu sunt în comuniune cu el, a zis el.

– Din ce cauză nu eşti în comuniune cu el? au zis ei.

Iar el a răspuns:

– Pentru că prin cele nouă Capitole (puncte) de unire întocmite la Alexandria (în iunie 633) şi prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraş de Serghie (638) ca şi prin Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6-lea al indicţiei (în 647-648), acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade Ecumenice; şi pentru că pe cele ce le-au dogmatizat prin Ekthesis le-au abrogat prin Typos depunându-se din treaptă (caterisindu-se) pe ei înşişi de tot atâtea ori. Prin urmare, cei osândiţi de ei înşişi şi de către cei din Roma şi caterisiţi, pe lângă aceasta şi de Sinodul care a avut loc aici în anul al 8-lea al indicţiei (Sinodul Lateran, în 649), ce fel de liturghie (μυσταγωγίαν) vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia? (Absenţa dreptei-credinţe atrage după ea şi pierderea harului şi deci nevalabilitatea Euharistiei şi a Tainelor săvârşite de heterodocşi sau eretici. Această atitudine rigoristă a Sfântului Maxim face plauzibil evenimentul descris în „Viaţa“ siriacă care ne relatează faptul că, la instigarea Sfântului Maxim, călugăriţele unei mănăstiri din Constantinopol, unde fusese deţinut sfântul – se pare că înaintea acestui proces – au călcat în picioare „euharistia“ săvârşită de preotul lor în comuniune cu patriarhul eretic al Constantinopolului, drept pentru care au fost arse pe rug)

Atunci i-au spus:

– Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?

Iar el le-a zis:

– Cei trei tineri, care nu s-au închinat idolului la care s-au închinat toţi oamenii, n-au osândit pe nimeni (Dn III, 18), fiindcă nu se uitau la cele ale altora, ci cum să nu cadă ei înşişi din adevărata cinstire a lui Dumnezeu. Tot aşa şi Daniel, aruncat în groapa cu lei (Dn VI, 16), n-a osândit pe nimeni din cei care nu se rugau lui Dumnezeu potrivit decretului lui Darius, ci s-a uitat la el însuşi şi cele ale lui preferând mai degrabă să moară decât să supere pe Dumnezeu şi să fie biciuit de conştiinţa proprie pentru călcarea legilor firii. Să nu-mi dea Dumnezeu nici mie să osândesc pe cineva sau să spun că numai eu mă voi mântui! Prefer însă mai degrabă să mor, decât să am conştiinţa tulburată că am alunecat în vreun fel oarecare în ce priveşte credinţa. (Mai bine martiriul decât erezia, mai bine moartea în singurătate, dar în adevăr şi ortodoxie, decât viaţa în pseudo-comuniunea heterodoxiei, fie ea şi „ecumenică“)”

„Iar tu ai zis: „Precum ştii, pe baza Typos-ului“ (Decret imperial din octombrie 647, redactat de patriarhul Pavel II al Constantinopolului şi publicat în numele împăratului Constans II, care interzicea sub pedepse grave să se mai vorbească despre numărul lucrărilor şi voinţelor în Hristos). Atunci am spus: „Este cu neputinţă, pe cât socot, să se facă acest lucru, pentru că romanii nu vor suferi ca glăsuirile purtătoare de lumină ale Părinţilor să fie suprimate dimpreună cu rostirile necurate ale ereticilor, nici ca lumina să dispară împreună cu întunericul (aluzie la condamnarea monotelismului şi monoenergismului şi la dogmatizarea diotelismului şi dioenergismului hristologic de către Sinodul de la Lateran din octombrie 649, prezidat de papa Martin I). Pentru că obiectul închinării noastre nu va mai fi nimic dacă se va face vreo suprimare a cuvintelor învăţate de Dumnezeu“.
Atunci ai zis: „Typos-ul nu face o suprimare a rostirilor sfinte, ci doar o tăcere, ca să ajungem la pace prin «iconomie»“.
Şi eu am spus: „Pentru dumnezeiasca Scriptură tăcerea este şi o suprimare, fiindcă Dumnezeu Însuşi a zis prin David: «Nu sunt graiuri nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă» (Ps. XVIII, 3). Deci, potrivit Scripturii, dacă nu se grăiesc şi nu se aud, atunci cuvintele despre Dumnezeu nici nu există în genere“.
Şi atunci ai zis: „Nu mă băga în hăţişuri de pădure. Mie îmi este de ajuns Sfântul Simbol (al credinţei niceo-constantinopolitane)“.
„Şi cum poţi să te mulţumeşti cu Sfântul Simbol – am zis – dacă primeşti Typos-ul?“.
„Dar ce lucru vătămător este – ai zis – în a primi Typos-ul şi a rosti şi Simbolul?“. Iar eu am zis: „Pentru că Typos-ul suprimă în chip vădit Simbolul“.
Şi tu ai zis: „Pentru Dumnezeu, dar cum?“.
„Rosteşte-mi Simbolul – am spus – şi vei cunoaşte cum este suprimat el de către Typos.“
Şi ai început să zici: „Cred întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute“.
„Opreşte-te puţin – am zis – şi află cum anume este tăgăduită credinţa de la Niceea. Căci dacă e lipsit de o voire şi o lucrare naturală, în cazul în care El a făcut cerul şi pământul voind liber aceasta şi nefiind constrâns de vreo necesitate exterioară, dacă David în Duhul grăieşte adevărul atunci când spune: «Domnul în cer şi pe pământ toate câte a voit a făcut, în mări şi în toate adâncurile» (Ps. CXXXIV, 6), atunci Dumnezeu n-ar putea fi Făcător. Iar dacă, de dragul «iconomiei», împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă «iconomie» este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire. Fiindcă mâine iudeii cei cu nume rău vor zice şi ei: «Să facem şi noi pace şi unire între noi prin «iconomie», să suprimăm noi circumcizia şi voi Botezul şi nu ne vom mai război unii cu alţii!». Acest lucru l-au propus în scris oarecând marelui Constantin şi arienii zicând: «Să suprimăm şi pe homoousios (de o fiinţă) şi pe heteroousios (de altă fiinţă) şi să se unească Bisericile!» (Scrisoarea lui Arie şi Euzoios către împăratul Constantin în Istoria bisericească a lui Socrate). Dar de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi n-au primit aceasta, ci mai degrabă au preferat să fie prigoniţi şi să moară decât să treacă sub tăcere expresia care înfăţişează Dumnezeirea cea una şi mai presus de fiinţă a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Iar acestea s-au întâmplat deoarece Marele Constantin s-a aflat sub influenţa celor ce propuneau astfel de lucruri, precum se istoriseşte de mulţi care au scris cu iubire de osteneală cele petrecute pe atunci. (Cf. Sozomen, Istoria bisericească III şi Socrate, Istoria bisericească II) Dar nici un împărat nu a reuşit să-i convingă pe de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi să se împace prin expresii intermediare (de compromis) cu ereticii de pe vremea lor (Pe urmele Sfinţilor Părinţi anteriori, Sfântul Maxim se arată aici un adversar hotărât al aplicării abuzive la chestiuni de dogmă şi credinţă a principiului canonic al «iconomiei», respectiv al acomodării conjuncturale pe care voia să o impună prin Typos puterea politică în numele «acordului» şi «armoniei» reclamate de interesele salvării unităţii şi a înseşi existenţei Imperiului. În credinţă şi dogme nu poate exista decât «acrivie» – exactitate, rigoare – niciodată «iconomie», respectiv concesie, compromis. Typos-ul sacrifica astfel credinţa şi adevărul de dragul unităţii şi păcii Imperiului şi Bisericilor care trebuiau realizate cu orice preţ şi cu orice mijloace, inclusiv ale represiunii poliţieneşti şi compromisului cu erezia şi ereticii. Faţă de acest «ecumenism» teologic şi politic, ca şi faţă de protagoniştii lui oportunişti, Sfântul Maxim adoptă o atitudine riguros ortodoxă, intransigentă şi sacrificială în acelaşi timp, cu o valoare exemplară pentru ortodocşii din toate epocile istorice, mai ales în cele de confuzie şi derută spirituală), ci ei s-au folosit de expresii clare, proprii şi corespunzătoare dogmei aflate în cercetare, spunând deschis că preoţilor (episcopilor) le revine cercetarea şi definirea dogmelor mântuitoare ale Bisericii universale“.
Şi atunci tu ai zis: „Ce deci? Nu este orice împărat creştin şi preot?“
Iar eu am zis: „Nu este, fiindcă nu stă în preajma jertfelnicului, iar după sfinţirea Pâinii nu el o înalţă zicând: «Sfintele Sfinţilor!», nici nu botează, nici nu săvârşeşte mirungerea, nici nu hirotoneşte ori face episcopi, preoţi sau diaconi; nici nu sfinţeşte biserici, nici nu poartă simbolurile preoţiei: omoforul şi Evanghelia, cum le poartă pe cele ale împărăţiei: coroana şi purpura“.
„Atunci cum spune Scriptura – ai zis – că Melchisedec este şi Împărat şi Preot (Fc. XIV, 18; Evr. VII, 1)?“
Iar eu am zis: „Melchisedec a fost o prefigurare unică a Unului Dumnezeu a toate Care, fiind prin fire Împărat, S-a făcut după fire Arhiereu pentru mântuirea noastră. Iar dacă spui că şi altcineva este împărat şi preot «după rânduiala lui Melchisedec (Ps. CIX, 4; Evr. VII, 17; V, 10)» atunci îndrăzneşte de spune despre el şi celelalte şi zi că este «fără tată, fără mamă, fără neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evr. VII, 3)». Observă deci răul care ia naştere de aici, pentru că atunci unul ca acesta va fi găsit că este un alt «dumnezeu înomenit» şi lucrând după rânduiala lui Melchisedec şi nu după rânduiala lui Aaron mântuirea noastră. Dar ce să mai lungim atât vorba? La sfânta Anafora (euharistică rostită) deasupra Sfintei Mese, împăratul este pomenit după arhierei, diaconi şi tot cinul preoţesc, împreună cu laicii, fiindcă zice diaconul: «Încă şi pe laicii cei adormiţi în credinţă: Constantin, Constans şi ceilalţi» şi aşa şi pe împăraţii în viaţă îi pomeneşte după toţi cei sfinţiţi cu harul preoţiei“ (Întreagă această discuţie reprezintă o succintă şi remarcabilă punere la punct de principiu creştină a adevăratei relaţii între Biserică şi stat, între sacerdotium şi imperium în viziunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Departe de a accepta pretenţiile teocratice ale bazileilor, funcţiile religioase şi caracterul sacerdotal al împăratului – cum o făceau membrii oportunişti ai administraţiei imperiale şi ai ierarhiei bisericeşti – Sfinţii Părinţi vor contesta profetic aceste pretenţii imperiale inacceptabile reafirmate cu vigoare de bazilei în timpul crizelor ariene, monofizite, monotelite şi iconoclaste. Gestul profetic al Sfântului Maxim va fi reluat în termeni aproape identici în secolele VIII şi IX de Sfinţii Ioan Damaschin – +749 – şi mai ales Teodor Studitul – +826)

5. Zicând el acestea, Mina (monah şi cleric, Mina intervine în procesul politic al Sfântului Maxim în calitate de consilier teologic al Senatului) a strigat:

– Spunând tu aceste lucruri, ai făcut schismă în Biserică.

Atunci el i-a spus:

– Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi face «schismă» în Biserică, atunci ce se va arăta făcând Bisericii cel ce se arată suprimând dogmele sfinţilor, dat fiind că fără de ele nu este cu putinţă însuşi faptul de a exista o Biserică? (mai bine schismă – ruperea comuniunii – pentru dogme, pentru Ortodoxie şi Adevăr, fără de care nu există în principiu Hristos şi Biserică, decât «comuniune» şi «iubire» în erezie şi heterodoxie, în care există doar congregaţii religioase ca asociaţii umane)

Întorcându-se, sakellarul a spus cu strigăt oamenilor exarhului:

– Spuneţi exarhului: mai trebuie oare să laşi în viaţă un astfel de om acolo unde stăpâneşti?”

„Şi ei i-au spus:

– Dar dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce faci?

Şi el le-a zis:

– Duhul Sfânt îi anatemizează prin Apostolul Pavel chiar şi pe îngerii care ar inova ceva pe lângă ceea ce s-a propovăduit (Ga I, 18)(…)”

„TEODOSIE: Nu lua ca o dogmă propriu-zisă ceea ce s-a făcut prin „iconomie“.
(…)Pe Dumnezeu Care mă va judeca, am spus-o şi când s-a făcut şi o spun şi acum: Typos-ul s-a făcut în chip rău şi spre dauna multora. Motivul edictării lui a fost sfada şi lupta ortodocşilor între ei pe tema voinţelor şi lucrărilor şi, pentru ca toţi să trăiască în pace, unii au considerat că astfel de expresii trebuie să fie reduse la tăcere.

MAXIM: Şi care credincios va accepta „iconomia“ care reduce la tăcere expresiile pe care Însuşi Dumnezeul a toate a rânduit în Iconomia Lui să fie rostite de Apostoli, Proroci şi Dascălii Bisericii? Să observăm, domnule mare, la ce rău conduce acest punct pe care l-am atins. Pentru că, dacă Dumnezeu a aşezat în Biserică în primul rând apostoli, în al doilea rând proroci, iar în al treilea rând învăţători spre desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11), spunând în Evanghelie Apostolilor şi prin ei şi celor de după ei: „Ceea ce vă spun, spun tuturor“ (Mc, XIII, 37), şi iarăşi: „Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cel ce vă dispreţuieşte pe voi, pe Mine Mă dispreţuieşte“ (Mt, X, 40; Lc, X, 16), este limpede şi evident că acela care nu primeşte pe apostoli, pe proroci şi pe învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela dispreţuieşte pe Însuşi Hristos.

Să observăm însă şi alt lucru: Dumnezeu a ales şi a ridicat apostoli, proroci şi învăţători spre desăvârşirea sfinţilor (Ef, IV, 11-12), diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi împotriva dreptei cinstiri a lui Dumnezeu ca să lupte şi să combată atât Legea Veche, cât şi Evanghelia. Iar apostoli, proroci, învăţători mincinoşi cred că sunt doar ereticii ale căror cuvinte şi gânduri sunt perverse (Fa, XX, 30). Deci, aşa cum cel care primeşte pe adevăraţii apostoli, proroci şi învăţători primeşte pe Dumnezeu, tot aşa şi cel care primeşte apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi primeşte pe diavolul. Aşadar, cel ce respinge pe sfinţi împreună cu ereticii cei spurcaţi şi necuraţi – primiţi pe cel ce grăieşte adevărul! – acela condamnă în chip vădit împreună cu diavolul şi pe Dumnezeu.

Aşadar, dacă discutând inovaţiile făcute pe vremurile noastre găsim că ele ajung de fapt la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva sub pretextul „păcii“ să ne aflăm bolnavi de „apostazie“ propovăduind-o pe cea despre care dumnezeiescul Apostol a spus (2Tes, II, 3) că va fi înainte – mergătoare a venirii lui antihrist.(…)
Regula evlavioasă a Bisericii le-a recunoscut drept sinoade sfinte şi aprobate pe cele pe care le-a judecat atare corectitudinea dogmelor.”

„MAXIM: Spune-mi, rogu-te, care e diferenţa dintre expresiile simple şi cele cu multe sensuri?

TEODOSIE: E ca tu să primeşti expresia aşa cum este şi să nu mai cercetezi înţelesul ei!

MAXIM: Este limpede că şi cu privire la expresii, introduceţi legi noi şi străine Bisericii. Dacă, după voi, nu trebuie să cercetăm expresiile Scripturilor şi Părinţilor, respingem de fapt întreaga Scriptură, atât cea veche, cât şi cea nouă. Să-l ascultăm însă pe David care zice: „Fericiţi cei ce cercetează mărturiile Lui şi-L caută cu toată inima“ (Ps, CXVIII, 2) întrucât nimeni nu poate să-L caute pe Dumnezeu fără o cercetare. Şi iarăşi: „Înţelepţeşte-mă şi voi căuta legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea“ (Ps, CXVIII, 34), întrucât căutarea duce la cunoaşterea legii, iar prin dorinţa de cunoaştere convinge pe cei vrednici să o păzească în inima lor prin împlinirea sfintelor porunci aflate în ea. Şi iarăşi: „Minunate sunt mărturiile Tale, pentru aceea le-a cercetat pe ele sufletul meu“ (Ps, CXVIII, 129). Pentru ce cuvântul Proverbelor (I, 6) vrea ca noi să cercetăm „parabolele“, „enigmele“ şi „cuvintele obscure“? Pentru ce, vorbind în parabole, Domnul vrea ca ucenicii să le înţeleagă învăţându-i înţelesul parabolelor (Mt, XIII, 18; Lc, VIII, 11)? Pentru ce porunceşte: „Cercetaţi Scripturile!“ (In, V, 39) ca unele ce dau mărturie despre El? Ce vrea să înveţe corifeul Apostolilor Petru atunci când spune: „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul prorocii“ (I Ptr, I, 10)? Ce vrea să înveţe dumnezeiescul Apostol Pavel atunci când spune: „Iar dacă Evanghelia noastră este acoperită, este pentru cei pierduţi, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor ca să nu-i lumineze lumina Evangheliei slavei cunoaşterii lui Hristos“ (II Cor, IV, 3-4)? Pe cât se pare, vreţi ca noi să ne asemănăm iudeilor care, aplecându-şi mintea numai asupra expresiilor simple, adică asupra literei, au căzut din adevăr, având un văl pe inimile lor, ca să nu înţeleagă pe Domnul Care e Duhul cel ascuns în litera despre care s-a scris că „ucide“, dar „Duhul face viu“ (II Cor, III, 6). Să fie încredinţat stăpânul meu că eu nu voi suferi să primesc o expresie (φωνή) fără înţelesul (διάνοια) care zace în ea, ca să nu devin iudeu pe faţă.”

„Si de-abia i-a convins episcopul să se liniştească, s-au aşezat iarăşi bătându-şi în continuare joc de el prin mii de ocări şi blesteme necugetate.

Iar Epifanie a grăit cu mânie şi asprime:

– Spune, bătrânule preaticălos şi lacom, ai spus aceste cuvinte socotindu-ne pe noi, oraşul nostru şi pe împărat ca pe nişte eretici? În realitate suntem mult mai creştini şi ortodocşi decât tine. Noi mărturisim că Domnul şi Dumnezeul nostru are şi voinţă divină şi voinţă umană şi suflet raţional; şi că orice natură raţională are negreşit prin natură putinţa de a voi şi de a lucra, pentru că mişcarea este proprie vieţii, iar voinţa e proprie minţii. Iar pe El Îl cunoaştem a fi înzestrat cu voinţă nu numai în Divinitatea, ci şi în umanitatea Lui. Nu negăm nici chiar cele două voinţe şi lucrări ale Lui.

Răspunzând, avva Maxim a spus:

– Dacă aceasta e credinţa voastră şi credeţi aşa, precum cred firile îngereşti şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să intru în comuniune cu voi pe baza Typos-ului, al cărui singur scop e suprimarea acestor lucruri?

EPIFANIE: Acest lucru s-a făcut printr-o „iconomie“, ca poporul să nu se vatăme cu astfel de expresii foarte subtile.

Răspunzând, avva Maxim a spus: Tăcerea asupra acestor cuvinte este suprimarea acestor cuvinte. Căci zice Duhul Sfânt prin Prorocul: „Nu sunt graiuri, nici cuvinte al căror glas să nu se audă“ (Ps, XVIII, 3). Aşadar, cuvântul care nu este rostit, nici nu mai există.

TROILOS: Crede în inima ta cum vrei, nimeni nu te împiedică.

MAXIM: Dar Dumnezeu n-a limitat la inimă întreaga mântuire, atunci când a spus: „Cel care Mă va mărturisi înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu cel din ceruri“ (Mt, X, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă spunând: „Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire“ (Rm, X, 10). Aşadar, dacă Dumnezeu şi prorocii şi apostolii lui Dumnezeu poruncesc ca taina cea mare, înfricoşătoare şi mântuitoare a toată lumea să fie mărturisită cu glasurile sfinţilor, nu trebuie în nici un chip să fie redus la tăcere glasul care propovăduieşte această taină, ca să nu se micşoreze mântuirea celor ce tac. (Nu există compromis şi „iconomie“ în chestiunile de credinţă de care depinde mântuirea veşnică a sufletelor oamenilor. Credinţa trebuie mărturisită exact, explicit şi pe faţă, iar nu vag, implicit, cu subînţelesuri şi compromisuri inacceptabile ale Ortodoxiei cu heterodoxia sau erezia. Soluţia diplomatică a autorităţilor imperiale şi ecleziastice bizantine, care urmăreau prin formule miracol de compromis sau prin tăceri echivoce salvarea unităţii Imperiului cu preţul ereziei. Sfântul Maxim le opune soluţia eshatologică şi ascetică a mărturisirii şi martiriului)

Răspunzând cu glas foarte aspru, Epifanie i-a zis:

– Ai semnat „libelul“? (E vorba de libelul sau petiţia monahilor greci din Roma către Sinodul Lateran (octombrie 649) prin care aceştia cereau condamnarea Typos-ului. )
Şi avva Maxim a spus:

– Da, l-am semnat.”

asa sa ne ajute Dumnezeu