Raportul IPS Ierótheos Vlachos prezentat în Sinodul Bisericii Greciei, din 23-24 noiembrie 2016

În continuare îl voi numi ”Sinodul din Creta”, așa cum procedăm și cu alte Sinoade, pe care le denumim după numele orașului în care au fost convocate, cum ar fi: Sinodul de la Niceea, Sinodul de la Constantinopol, din Efes, de la Calcedon etc.
Am participat la acest Sinod, reprezentând, dimpreună cu alți frați arhierei și mireni, Biserica Greciei, în urma deciziei Sinodului Bisericii Greciei din martie 2016, și am acceptat în mod definitiv această misiune, abia după ce au fost luate hotărârile Sinodului Bisericii noastre cu privire la textele Sinodului din Creta, în mai 2016. Potrivit acestor hotărâri, trebuia să facem efortul și să ne luptăm pentru corectarea textelor pe care le-am avut la dispoziție. Prin această participare a mea la Sinodul din Creta am dobândit o mare experiență, dar în același timp am plecat de acolo cu cea mai profundă neliniște.
Voi sublinia câteva aspecte care au legătură cu noua propunere pe care a depus-o Delegația noastră la acest Sinod.

1. Pregătirea Bisericii noastre pentru Sinod

Pot să spun dintru început că pregătirea Bisericii noastre pentru participarea la acest Sinod nu a fost cea cuvenită.

a) Comunicarea Mitropolitului Messiniei, Hrisostom

Este cunoscut faptul că la întrunirea plenară a Sinodului Bisericii noastre din octombrie 2014, Înaltpreasfințitul Mitropolit al Messiniei, Hrisostom, a prezentat o comunicare pentru informarea episcopilor asupra ordinii de zi a Sinodului ce urma să se întrunească și despre întreaga activitate a acestuia, așa cum se hotărâse la Sinaxa Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe, din martie 2014, de la Constantinopol.
Comunicarea a avut un caracter informativ și, la bază, întemeiat pe tradiția Bisericii. Este semnificativ în acest sens faptul că în comunicare s-a vorbit despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și despre creștinii care s-au îndepărtat de aceasta, adică despre creștinii din afara Bisericii. Voi sublinia câteva puncte ale comunicării cu referire la acest subiect.
Înaltpreasfințitul, vorbind despre Dialogurile Bisericii Ortodoxe cu creștinii eterodocși, arată:
”Pentru Biserica Ortodoxă, dialogul a fost totdeauna un element esențial și inalienabil, atât al misiunii soteriologice a acesteia, urmărind întoarcerea schismaticilor și ereticilor în sânurile ei, cât și împlinirea răspunderii ei pastorale, de aceea și mărturisește și propovăduiește în chip statornic că, potrivit conștiinței de sine a Bisericii, ea constituie adevărata continuatoare a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice și corabia mântuirii pentru cei de aproape și pentru cei de departe” .
În acest text se vorbește despre Biserica Ortodoxă, care este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, și despre schismaticii și ereticii care s-au îndepărtat de Biserica Ortodoxă și trebuie să se întoarcă în aceasta, lucru care este în acord cu eclesiologia ortodoxă.
În continuare este subliniat că Bisericile Ortodoxe Locale și membrii ortodocși ai Comisiilor Teologice se cuvine să fie caracterizați prin această ”conștiință de sine ortodoxă ca principal criteriu al oricărui Dialog”, după cum, de asemenea, Bisericile Ortodoxe Locale, nu doar la nivelul organelor sinodale competente, dar și la nivelul Conferințelor Panortodoxe, trebuie să urmărească și să evalueze aceste dialoguri ”cu o deosebită dispoziție critică” .
De asemenea, menționează că ”din perspectiva acestei griji și mărturii pe care Biserica Ortodoxă este datoare să o depună este necesar… să fie semnalate atât abaterile foarte serioase și fără precedent, care accentuează încă mai mult gravitatea diferențelor teologice constatate între diferitele tradiții și confesiuni creștine, cât și experiențele traumatice ale relațiilor istorice dintre acestea” .
Aceasta înseamnă că trebuie semnalate diferențele teologice și diferitele tradiții creștine, precum și toate acele evenimente care au condus la experiențe traumatice în Biserica Ortodoxă.
În alt punct al comunicării, scrie:
”Desigur, izolaționismul confesional de ani de zile în funcționarea relațiilor intercreștine nu permite, din păcate, o evaluare obiectivă a urmărilor acestei promovări responsabile a tradiției ortodoxe față de cei de aproape și cei de departe, în scopul tămăduirii abaterilor confesionale și a anchilozărilor diferitelor tradiții ale lumii creștine a Apusului, dar și adeverirea autorității perene a tradiției ortodoxe, fapt pentru care de-a lungul timpului s-au manifestat proteste justificate, obiecții, suspiciuni sau chiar reacții de împotrivire față de mersul corect sau incorect al Dialogurilor Teologice bilaterale menționate anterior, precum și față de necesitatea desfășurării acestora” .
Aici se vede că vorbitorul este atent în formulare și nu folosește cuvântul ”Biserică” pentru a defini grupările creștinilor din Apus, ci vorbește despre abateri confesionale și anchilozări ale diferitelor tradiții ale lumii creștine a Apusului. În același timp subliniază că sunt justificate reacțiile de împotrivire și protestele creștinilor manifestate de-a lungul timpului față de mersul Dialogurilor, pentru că nu s-a făcut o evaluare obiectivă a urmărilor ”promovării responsabile a tradiției ortodoxe”.

b) Rapoartele Comisiei Interortodoxe Speciale de Revizuire a textelor Conferințelor Panortodoxe Presinodale

După întrunirea plenară a Sinodului Bisericii Greciei din octombrie 2014 și în urma rugăminții unor ierarhi, ni s-au pus la dispoziție textele alcătuite până la acea dată de către Conferințele Panortodoxe Presinodale, elaborate de reprezentanți ai celor 14 Biserici Ortodoxe, prin urmare, și ai Bisericii noastre, fără ca noi, ierarhii, să fi avut până la acea dată o informare elementară asupra textelor pe care le pregătesc aceste Conferințe.
În conformitate cu hotărârea Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe din martie 2014, textele alcătuite până la acea dată trebuiau revizuite de o Comisie Interortodoxă Specială, alcătuită din reprezentanții tuturor Bisericilor. În această Comisie, Biserica noastră era reprezentată de Mitropoliții: Hrisostom de Peristeri, Ignatie al Volosului și Hrisostom al Messiniei.
Ceea ce se poate remarca este că, deși, în comunicarea susținută la întrunirea plenară a Sinodului din octombrie 2014, Mitropolitul Messiniei, Hrisostom, a exprimat terminologia ortodoxă referitoare la relația Bisericii Ortodoxe cu ceilalți creștini, în textul pregătit de Comisia Interortodoxă Specială de Revizuire a Textelor și de Sinaxa Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe pentru a fi discutat în Sinodul din Creta și a se lua o hotărâre finală asupra acestuia, există o terminologie diferită. Adică, se făcea referire la Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică și la celelalte Biserici și Confesiuni creștine, după cum, de asemenea, se vorbea despre faptul că, deși unitatea Bisericii este un dat, totuși în viitor trebuie să se facă eforturi pentru unitatea lumii creștine. Aceste puncte au provocat o amplă discuție când au fost publicate textele.
Au avut loc întruniri ale reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe pentru a revizui textele, în timp ce Sinodul Bisericii Greciei nu era informat asupra acestora.
Din cercetarea pe care am făcut-o în arhivele Sfântului Sinod, în urma cererii mele și a aprobării primite din partea Sinodului, am constatat că cei trei ierarhi care au fost reprezentanți ai Bisericii noastre în Comisia Interortodoxă Specială de Revizuire a Textelor au trimis, în urma fiecărei ședințe a Comisiei Speciale, un raport cu observațiile lor Sinodului Permanent al Bisericii Greciei. Astfel, arhiereii care au fost membri ai Sinodului Permanent în mandatul 2014-2015 au luat cunoștință despre aceste rapoarte și despre textele care se pregăteau, fără să propună corecturi, adaosuri și modificări. Cu o singură excepție, când s-au făcut niște corecturi, nesemnificative, pe care le-a propus Comisia pentru Probleme Interortodoxe și Interbisericești a Sinodului Elen. Însă, textele nu au fost trimise tuturor ierarhilor pentru a-și exprima părerea sau măcar pentru a fi informați și nu au propus convocarea plenului Sinodului pentru a examina acest subiect.
Dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, toți ierarhii ar fi luat cunoștință de aceste texte, sau măcar cei interesați, și am fi avut posibilitatea să propunem corecturi sau adaosuri înainte ca textele să fie semnate de către Întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe în ianuarie 2016, la Geneva, în Elveția. Sunt de părere că până la Sinaxa Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe, la care au participat cele 14 Biserici, s-ar fi putut face corecturi importante. Desigur, exista posibilitatea de a se face corecturi, adaosuri și modificări și la Sinodul din Creta, dar cu mai mare dificultate.
Ceea ce este important este că reprezentanții noștri, în intervalul cât au durat întrunirile Comisiei Interortodoxe Speciale pentru Revizuirea Textelor, și-au trimis rapoartele la Sfântul Sinod, depunând mărturie că la bază textele sunt ortodoxe.
De exemplu, referitor la noul text cu titlul ”Biserica Ortodoxă și restul lumii creștine” – text care a provenit din comasarea a două texte diferite – în raportul celor trei reprezentanți ai noștri în Comisia Interortodoxă Specială de Revizuire a Textelor Conferințelor Panortodoxe Presinodale, întrunite la Geneva între 29 septembrie și 4 octombrie 2014, există un paragraf, reluat și în alte rapoarte, care spune:
”În urma corecturilor care au fost acceptate, textul a fost semnat în cele din urmă de către șefii delegațiilor Bisericilor Ortodoxe și s-a hotărât să fie trimis ad referendum spre aprobare și corectare către Sfintele Sinoade ale Bisericilor Locale și pentru redactarea finală în cadrul celei de a V-a Conferințe Panortodoxe Presinodale ce urmează a se întruni” .
Din arhivele Sfântului Sinod se poate constata că textul acesta, dimpreună cu raportul, a fost încredințat arhiereilor membri ai Sinodului Permanent din mandatul respectiv (2014-2015), care au și acceptat câteva propuneri, nesemnificative, ale Comisiei Sinodale pentru Probleme Interortodoxe și Interbisericești, dar nu a fost trimis, așa cum trebuia, tuturor ierarhilor Bisericii Greciei, de vreme ce pentru asemenea probleme doar plenul Sinodului are competența să ia decizii.
De exemplu, în aprilie 2015 au fost aprobate câteva modificări propuse de Comisia Sinodală pentru Probleme Interortodoxe și Interbisericești. Este vorba de adăugarea cuvintelor ”locală”, ”participare la CMB”, ”confesiuni”, ”potrivit Simbolului de Credință Niceo-Contantinopolitan” și înlocuirea cuvântului ”CMB” cu ”acestuia”, a cuvântului ”precum” prin cuvântul ”ca să”, și a cuvântului ”însă” prin cuvântul ”și”.
În plus, în raportul sus-menționat se constată:
”Prezentul text nou și unificat considerăm că exprimă desăvârșit poziția panortodoxă asupra subiectelor respective, în mod echilibrat și în cadrele eclesiologiei ortodoxe, așa cum aceasta a fost formulată și păstrată de tradiția patristică și sinodală a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice. În plus, se conturează clar și se configurează nu istoria, ci prezentul și viitorul mersului relațiilor descrise” .
Asemenea adeveriri există și în alte rapoarte în care se discută celelalte texte, care urmau să fie trimise Sfântului și Marelui Sinod.
E posibil ca această confirmare să-i fi liniștit pe membrii Sinodului Permanent ai mandatului respectiv, care însă, în orice caz, trebuiau să studieze pe larg problema și să o pună în vedere tuturor membrilor Sinodului Elen.
Această încredințare, așa cum s-a văzut ulterior, nu a constituit o evaluare corectă, pentru că mulți sunt cei care au subliniat contradicțiile pe care le cuprindea textul și, desigur, nu exprima conștiința de sine a Bisericii Ortodoxe, nici nu păstra tradiția patristică și sinodală a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice. Și acest lucru s-a dovedit din plin din simplul fapt că însuși Sinodul din Creta a făcut corecturi și adaosuri, fie ele și nefinalizate.
Când am citit pentru prima oară textele, am trimis opiniile mele asupra acestora, pe datele de 18 ianuarie 2016 și 20 ianuarie 2016, înainte de Sinaxa Întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe de la Chambesy, Geneva, din 21-28 ianuarie a.c., dar nu cunosc de ce reprezentanții noștri nu au ținut seama de observațiile pe care le-am formulat în timp util, și nu au pus problema modificării textelor la această Sinaxă. Probabil că nu le-au fost înmânate observațiile mele.
Textele finale, care au fost semnate de către Întâi-stătătorii Bisericilor Ortodoxe la Geneva, în ianuarie 2016, ne-au fost trimise de către Sfântul Sinod, iar Arhiepiscopul Atenei și al Întregii Grecii, ca Președinte al Sfântului Sinod, a trimis tuturor ierarhilor Bisericii noastre o scrisoare (755/ 16.02.2016), prin care ne îndemna să formulăm, cei care dorim, observații la aceste texte, așa încât să fie luate hotărârile de rigoare de către Sinodul Bisericii Greciei.
În cadrul Sinodului Permanent al mandatului 2016-2017, după ce am studiat observațiile tuturor arhiereilor care au trimis memorii Sfântului Sinod, am propus în plenul Sinodului Bisericii Greciei din mai 2016 corecturi, modificări, adaosuri și eliminări. Așadar, unii ierarhi sunt răspunzători că ne-au liniștit cum că textele sunt ortodoxe și nu ne-au informat în tot acest răstimp, cu rezultatul ca participarea noastră la Sinodul din Creta să fie deficitară.
Sinodul Permanent al mandatului 2015-2016, așa cum avea obligația să o facă, a convocat de două ori în plen Sinodul Bisericii noastre pentru a dezbate acest subiect serios, anume în martie și în mai 2016, și a discutat în mod exhaustiv aceste subiecte, mai întâi alegerea membrilor care vor reprezenta Biserica noastră la Sinodul din Creta și, în al doilea rând, propunerile pe care le va depune la Secretariatul Sfântului și Marelui Sinod pentru corectarea textelor.
Hotărârile care au fost luate le-am prezentat într-un text al meu, după cum, de asemenea, am consemnat și deznodământul acestora, de aceea aici nu este necesară referirea la acestea.
Pentru că la momentul respectiv exista neliniște în rândul pliromei Bisericii, Sinodul Permanent a trimis o Enciclică, ce a fost citită în toate sfintele biserici, în care scria că Sinodul Bisericii Greciei are ”deplină credință în învățătura Prorocilor, Apostolilor și Părinților” și respectă ”regimul sinodal al Bisericii Ortodoxe”.

II

2. Noua propunere a Bisericii noastre pentru textul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”
   

Când, la Sinodul din Creta, în după-amiaza zilei de vineri, pe 24 iunie, a fost citită propunerea Bisericii noastre pentru paragraful al 6-lea al textului ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” – referitor la definirea lumii creștine din afara Bisericii – a avut loc o amplă dezbatere asupra termenului ”comunități și confesiuni creștine”, propus de noi.

Pentru început, trebuie să fac o observație: expresia ”comunități și confesiuni creștine”, pe care a propus-o Biserica Greciei, nu este nici conservatoare, nici inedită. A fost folosită deja de reprezentanții Bisericilor în dezbaterea asupra acestui text la a III-a Conferință Panortodoxă Presinodală (1986), așa cum se vede din Actele Conferinței, unde se vorbește de „familii creștine”, ”comunitățile creștine din afara Bisericii”. Mai mult, atunci s-a spus că noi, ortodocșii, trebuie să dobândim conștiința de sine cuvenită și că trebuie să se facă un studiu privitor la ce anume trebuie să spună Biserica despre eterodocși și cum trebuie să îi primească[1].

De asemenea, și Conciliul II Vatican, în textele sale, vorbește despre ”comunități creștine”, iar creștinii anglicani folosesc expresia ”societatea anglicană”.

Cu toate acestea, pe parcursul discuției, Arhiepiscopul Ciprului a vorbit la adresa Bisericii Greciei în mod provocator. Și, cu toate că Arhiepiscopul nostru a răspuns cu seriozitate și așa cum se cuvenea, în cele din urmă, însă, acest lucru, coroborat cu îndemnul Patriarhului Ecumenic ca Biserica Greciei să depună o nouă propunere, a determinat Biserica noastră să cedeze.

Consider că Biserica noastră ar fi putut să insiste asupra hotărârii Sinodului Bisericii Greciei, ar fi putut să-și depună propunerea, ca să fie consemnat în Actele Sinodului dezacordul acesteia, iar celelalte Biserici să fi hotărât ce voiau ele – așa că Biserica Greciei nu ar fi avut nici o vină. Acum reiese că propunerea aceasta a venit de la Biserica Greciei și a fost adoptată de toate Bisericile.

Asupra acestui subiect voi sublinia trei aspecte.

1. Argumente defectuoase pentru termenul ”Biserică” referitor la grupările eterodocșilor
   

Consider că a avut loc o ”inducere în eroare” a membrilor Sinodului din Creta de către cei care au afirmat că în perioada celui de-al doilea mileniu ortodocșii caracterizau grupările eretice drept ”Biserici”, fără să se facă referire la acest subiect în ansamblul lui. Adevărul este că referitor la creștinismul apusean s-a folosit denumirea de ”Biserici” mai cu seamă în secolul al XX-lea, când terminologia și teologia ortodoxă s-a diferențiat de teologia ortodoxă a veacurilor precedente, în principal odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din 1920.

Trebuie observat, așa cum am semnalat acest lucru și pe durata lucrărilor Sinodului din Creta, că poate fi întâlnit în câteva texte din al doilea mileniu cuvântul ”Biserică” pentru a denumi ”confesiunile”, ca termen tehnic. Dar în aceste texte nu era folosită formularea exactă, mai mult chiar, Părinții noștri foloseau și diferite alte expresii dure la adresa apusenilor. Sfântul Grigorie Palama a lămurit acest lucru, așa cum vedem din Tomosul Sinodal al Sinodului IX Ecumenic din 1351[2]. Scrie: ”una este polemica pentru buna credință, și alta este mărturisirea credinței”. Cu alte cuvinte, într-o discuție polemică poate fi folosită orice argumentare, în timp ce mărturisirea trebuie să fie succintă și exactă din punct de vedere dogmatic”.

De asemenea, pe durata celui de-al doilea mileniu creștin, îi numeau ”latini”, ”eretici”, ”papistași”, ”eterodocși” etc. pe cei care s-au rupt de Biserică. Mai mult, Sfântul Grigorie Palama, marele teolog nu doar al celui de-al doilea mileniu, ci al tuturor timpurilor, îi caracterizează pe eretici drept atei, pentru că ei cred într-un Dumnezeu care nu există, potrivit credinței și propovăduirii lor[3].

Din păcate, unii au susținut la Sinodul din Creta că în textele Sfântului Marcu Evghenicul, ale Sinodul din 1484, care a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența, și în Enciclica Patriarhilor Răsăritului din 1848 s-a folosit cuvântul ”Biserică” pentru a-i numi pe creștinii apuseni. Acest lucru este inexact și de aceea se va face o scurtă prezentare în continuare.

1. Sfântul Marcu Evghenicul

Sfântul Marcu Evghenicul i-a scris o scrisoare Papei înainte de începerea dialogului, exprimându-și dispoziția sinceră pentru dialog, lucru care arată buna sa intenție, exprimând în același timp și dorința întregii delegații a Constantinopolului. Nu te poți duce la un dialog contestând sau insultând partenerul de dialog. Însă, când a constatat care este mentalitatea reprezentanților latinilor, atunci s-a exprimat ca atare. Astfel, Sfântul Marcu a fost politicos (evghenis) și în același timp mărturisitor.

S-au scris lucrări importante care înfățișează viața și teologia Sfântului Marcu Evghenicul. Menționez în acest sens două teze de doctorat, una a lui Irineu Bulovici (acum Episcop al Bacicăi), cu titlul: ”Taina distincției dintre esența și energia dumnezeiască în Sfânta Treime, potrivit Sfântului Marcu al Efesului, Evghenicul”, și una a Părintelui Dimitrios Keskinis, cu titlul: ”Pnevmatologia Sfântului Marcu, Episcopul Efesului, Evghenicul, și actualitatea acesteia”. Există, de asemenea, și teza lui Iraklis Rerakis despre fratele Sfântului Marcu, Ioannis Evghenicul, cu titlul: ”Dialogul dintre Răsărit și Apus pentru unirea Bisericilor în veacul al XV-lea, potrivit lui Ioannis Evghenicul”.

Dacă citește cineva cu atenție aceste trei teze de doctorat, constată care era întreaga atmosferă predominantă în acea epocă, dar și teologia patristică teologică a Sfântului Marcu Evghenicul. Subliniez în special câteva puncte.

În primul rând, Sfântul Marcu Evghenicul era un mare teolog, purtător al teologiei Sfântului Grigorie Palama, pe care îl exprimă în chip minunat.

În al doilea rând, încă de când era mirean, înainte să devină cleric, era insuflat de dorul unirii Răsăritului și Apusului și se pregătea cu dor și râvnă pentru această lucrare. Și cu toate că pornit la drum cu acest dor pentru unire, treptat a ajuns să fie stăpânit de ”dezamăgirea impasului teologic”.

În al treilea rând, scrisoarea respectivă care a fost scrisă de Sfântul Marcu pentru a fi trimisă Papei Eugen al IV-lea, în care există unele expresii despre Trupul divizat al Bisericii etc., a fost scrisă la îndemnul Cardinalului Iulian și cu mari ezitări din partea Sfântului, având ca  scop însă bunul rezultat al dialogului. Dar Iulian nu a fost entuziasmat de conținutul scrisorii, pentru că Marcu îl socotea pe Papă drept cauză a schismei prin adaosul Filioque și în loc să i-o înmâneze Papei, a predat-o Împăratului, care s-a înfuriat și ulterior le-a interzis arhiereilor să mai poarte dialog cu latinii, în timp ce numai prin intervenția Mitropolitului de Niceea a scăpat nepedepsit Sfântul Marcu. În nici un caz scrisoarea aceasta nu a fost citită în fața Sinodului Ferrara-Florența.

În al patrulea rând, Sfântul Marcu exprima întreaga teologie a Sinoadelor Ecumenice, ale căror hotărâri le cunoștea bine, și pe baza acestor hotărâri a pus niște limite discuțiilor încă de la început, și i-a pus într-o mare dificultate pe latini, cu urmarea că dialogul teologic început la Ferrara să ajungă la un impas, iar Sinodul să fie nevoit să se mute la Florența.

În al cincilea rând, reprezentații ortodocși, inclusiv Sfântul Marcu Evghenicul, au fost supuși la presiuni și amenințări și s-au confruntat cu viclenii și înșelăciuni. Ioan Evghenicul scrie chiar: ”sufeream mult, nu doar pentru necazurile din prezent, dar și pentru cele ce aveau să vină”, ”dar și pentru privarea de libertate, căci fuseserăm închiși ca niște robi”. De asemenea, vorbește de privarea de cele necesare vreme îndelungată, de ”sărăcie” și ”foamete”.

În al șaselea rând, pe durata Sinodului, Sfântul Marcu Evghenicul s-a luptat pentru unire cu dragoste, a făcut propuneri, care însă nu au fost acceptate, a fost luptător și în același timp pașnic. Avea o dispoziție sinceră de căutare a adevărului. După Sinod, ”polemica” sa ”se concentrează mai ales asupra compatrioților săi care aveau cuget latin, mai degrabă decât asupra latinilor papistași”.

Profesorul Ioannis Karmiris, folosind opiniile istoricilor Sinodului care au fost prezenți la Sinodul Ferrara-Florența, scrie că Sfântul Marcu și pe durata Sinodului îi considera pe latini eretici.

”Și Sfântul Marcu Evghenicul spunea delegației ortodoxe «că latinii nu doar că sunt schismatici, ci și eretici, și acest lucru l-a trecut sub tăcere Biserica noastră, ca să fie neamul acelora dintre noi mult și mai puternic» (J. Harduin, Acta Consiliorum, Paris, 1715 și urm.) și «nu au vrut ai noștri să triumfe asupra latinilor, ca asupra unor eretici, prin acceptarea întoarcerii acestora și prin legarea prieteniei» (S. Syropuli, Vera historia unionis non verae, 9,5, p. 256)[4].

Sfântul Marcu Evghenicul, potrivit Actelor și memoriilor Sinodului de la Ferrara-Florența, i-a considerat totdeauna pe latini niște eretici și spunea acest lucru în delegația ortodoxă, însă delegația Bisericii Ortodoxe nu dorea să formuleze public acest lucru, date fiind condițiile dificile din epocă și în semn de prietenie, nădăjduind la întoarcerea lor.

Însă, desigur, după Sinod, după ce a văzut adevărata atitudine a latinilor, atunci s-a exprimat foarte dur. Este cunoscută scrisoarea pe care a trimis-o ”tuturor creștinilor ortodocși aflați pretutindeni, pe continent și pe insule”.

Această scrisoare începe cu următoarea expresie: ”Cei ce ne-au robit în reaua noastră robie și au vrut să ne tragă către Babilonul obiceiurilor și dogmelor latinești, n-au putut s-o facă…”[5]. Sfântul Marcu socotește că s-a dus în Babilonul obiceiurilor și dogmelor latinești și că pe durata Sinodului au fost ținuți prizonieri. În alt punct al epistolei sale scrie: ”Deci, ne-am îndepărtat de ei ca de niște eretici și pentru aceasta ne-am despărțit de ei… deci, eretici sunt și ca pe niște eretici i-am tăiat de la noi”[6]. Latinii sunt eretici.

Iar pe cei care doresc să se afle undeva la mijloc între Biserica Ortodoxă și cea a latinilor, adică cei care ”se preocupă de linia de mijloc”, care  laudă unele din obiceiurile și dogmele latinești, dar nu le primesc (”dar nu le-ar prefera”), iar altele nu le laudă deloc și care se comportau cam ca ecumeniștii de azi, îi numește ”greco-latini” și recomandă: ”Trebuie să fugiți de aceștia așa cum fuge cineva de șarpe, așa cum fuge de latinii înșiși sau, poate, ca de unii care sunt mai rău decât latinii – ca de unii care s-au făcut negustori și vânzători de Hristos”. Și mai jos scrie despre ei: ”Deci, fugiți de aceștia, fraților, și de prieteșugul cu ei, căci aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, purtând doar înfățișarea apostolilor lui Hristos”[7].

Profesorul Ioannis Karmiris observă:

”Datorită diferențelor dogmatice de mai sus și a abaterilor latinilor «de la dreapta credință… și de la cele despre teologia Sfântului Duh», Marcu Evghenicul îi caracterizează drept eretici, fiind încredințat că Biserica Ortodoxă, în acea epocă, și asta probabil de la cruciade îi consideră cu adevărat pe latini nu doar schismatici, ci și eretici, primindu-i pe cei ce veneau la Ortodoxie dintre aceștia prin ungerea cu sfântul mir, identificându-i cu arienii, macedonienii, savvatienii, novațienii și ceilalți eretici ai veacului al IV-lea, potrivit Canonului al 7-lea al Sinodului II Ecumenic, pe care îl invocă, dimpreună cu cea de-a 16-a întrebare-răspuns a lui Theodor Balsamon”[8].

Sfântul Marcu Evghenicul, după Sinodul de la Ferrara-Florența din 1438-1439 și după toate câte a văzut acolo, nu pomenește de vreo ”Biserică Apuseană” sau ”Biserică eterodoxă”, ci vorbește de ”latini” și ”eretici”. Și este foarte ciudat cum de unii îl amestecă pe Sfântul Marcu într-o mentalitate ecumenistă și nu înțeleg corect, pe de o parte, atitudinea sa plină de noblețe față de Sinod, pentru binele Bisericii și dorita unire, exprimând astfel poziția întregii delegații, iar pe de altă parte, combaterea ortodoxă a latinilor eretici de după acest Sinod mincinos.

Prin urmare, mentalitatea selectivă și tendința de a răstălmăci atitudinea ortodoxă pe care a avut-o Sfântul Marcu Evghenicul la Ferrara-Florența a unora dintre teologii și clericii contemporani, este inadmisibilă din orice punct de vedere, iar când este folosită de oameni din lumea academică este anti-științifică. Scrie în acest sens părintele Dimitrios Keskinis: ”Abordarea fragmentară, care din păcate a fost cultivată fie intenționat de către «savanții» apuseni, fie din naivitate de către semidocții ortodocși, îl nedreptățește pe acest eminent teolog al Bisericii și, în esență, scandalizează conștiința noastră ortodoxă”[9].

1. Sinodul din 1484
   

Sinodul din 1484 a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența din 1438-1439, după ce între timp fusese respins de conștiința pliromei bisericești.

Sinodul acesta, care s-a numit pe sine ”ecumenic”, a fost convocat în două faze de către Patriarhul Simeon al Constantinopolului și s-a întrunit în Sfânta Biserică a ”Celei Atotfericite”.  În prima fază, adică între 1472-1475, a emis o hotărâre prin care a dezaprobat Sinodul de la Ferrara-Florența, iar în a doua fază, adică în 1484, a emis o slujbă pentru latinii care doreau să se întoarcă la Biserica Ortodoxă. La acest Sinod au participat și reprezentanți ai celorlalte Patriarhii ale Răsăritului[10].

Slujba a fost elaborată de Patriarhul Ecumenic Simeon. În titlul slujbe este scris: ”Slujbă tipărită de acest Sfânt și Mare Sinod pentru cei care se întorc de la ereziile latinești la Biserica Ortodoxă și Universală (Katholiki) a Constantinopolului, dar și la cele trei preasfințite Patriarhii ale Răsăritului, anume a Alexandriei, a Antiohiei și a Ierusalimului.” În această formulare se vede clar că face o distincție între Biserica Ortodoxă și ereziile latinești.

În această slujbă se vorbește despre ”erezia latinească”, iar latinul care se pregătește să devină ortodox este îndemnat ”să se lepede de toate dogmele prea nerușinate și străine ale latinilor” și de ”toate cele care nu sunt în acord cu Biserica Răsăriteană Universală (Katholiki) și Ortodoxă”, dar și să îi anatematizeze pe cei care adaugă Filioque la Simbolul de Credință. De asemenea, în slujba aceasta, sub forma întrebării adresate latinului care vine la Biserica Ortodoxă, în esență, este prezentată hotărârea acestui Sinod Ecumenic de la 1472-1475: ”Se leapădă și nu ia întru nimic în considerare Sinodul întrunit la Florența, în Italia, și toate cele pe care în chip rău Sinodul le-a primit și sunt potrivnice Bisericii Universale și sunt false”.

În altă întrebare, latinul este îndemnat să se îndepărteze ”cu desăvârșire de adunările latinilor din Bisericile acestora, dar și de adunările celor de cuget latin”. Aici, în expresia ”adunările latinilor din Bisericile acestora”, de bună seamă se face referire la adunările din clădirile bisericilor, fără să se acorde acestora caracter eclesial. Latinii sunt eretici, iar prin formularea ”adunări din Biserici” sunt denumite ”adunările din clădirile bisericilor” și nu se înțelege prin aceasta ”Biserica Latinilor”, așa cum s-a afirmat de către unii.

În toată slujba se vorbește despre Biserica Ortodoxă Universală și de erezia latină. În singura ocurență a cuvântului ”Biserică” cu referire la papistași este înțeles locul unde se adună ei, adică clădirea, fără să aibă semnificație eclesiologică[11].

Consider că este neștiințific și, în definitiv, o inducere în eroare ca unii să afirme că până și la Sinodul din 1484, care a condamnat Sinodul de la Ferrara-Florența, se face referire la ”Biserici apusene”.

• Enciclica Patriarhilor Răsăritului din 1848
  

În Enciclica Patriarhilor Răsăritului din anul 1848, care a fost semnată de către următorii Patriarhi: al Constantinopolului, Antim al VI-lea, al Alexandriei, Ierotei al II-lea, al Antiohiei, Metodie, și al Ierusalimului, Chiril al II-lea, și de ierarhii, membri ai Sinoadelor acestora, Biserica Ortodoxă este caracterizată ca ”Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, cea care merge pe urmele Sfinților  Părinți, răsăriteni și apuseni”; în altă parte este caracterizată ca ”Biserică Universală (Katholiki)”, ”ca dumnezeiască stână a Bisericii Ortodoxe Universale (Katholiki)”, ca ”Biserica Sfântă Universală (Katholiki)”, ca ”Ortodoxia”, adică ”Ortodoxia Bisericii Universale (Katholiki) și Apostolice”. În altă parte scrie că ”Ortodoxia a păstrat la noi Biserica Universală mireasă neprihănită pentru Mirele ei, deși nu are nici o poliție lumească” pentru această lucrare.

Dimpotrivă, creștinismul apusean al Vechii Rome este denumit ”papism”, care tulbură ”liniștita Biserică a lui Dumnezeu”, și toți cei care se află sub puterea Papei și ”după obiceiul lor” atacă Ortodoxia, sunt ”papistași”. În Apus, prin erezii a pătruns ”virusul modernismului”. Biserica Vechii Rome, înainte de a se rupe de Biserica Ortodoxă Universală se numește ”Biserica Romeică”, câtă vreme în locul ei se află acum ”papismul”, de bună seamă numit astfel datorită teoriilor despre primatul și infailibilitatea Papei, o dată este denumită ”Biserica Romană”, în opoziție cu vechea ”Biserica Romeică”. De puține ori papismul este menționat ca ”Biserica Romei” și ”Biserica Apuseană”, însă fără sens eclesiologic.

Apusenii s-au rupt de Biserica Ortodoxă, dar ”înainte de îndepărtarea lor de Ortodoxia înspre erezii, aceeași credință aveau și ei”. În fapt, deci, îi numește eretici.

De asemenea, se vorbește despre faptul că peste această stână a lui Hristos, Biserica Ortodoxă, au năvălit ”lupi grei”. În această sfântă stână a Ortodoxiei, în care ”cei ce sunt păstori în ea, şi cinstita preoţime, şi cinul monahicesc păstrează însăşi vrednicia preaveche şi curată a întâilor veacuri ale Creştinătăţii”, ”au năvălit și năvălesc «lupi grei», cum și în vremea noastră vedem”. În continuare, Patriarhii Răsăritului îi cheamă pe creștini să simtă ”unii spre alţii simţământul de durere al maicii iubitoare de copii, şi al copiilor iubitori de maică, când oameni cu cugete de lupi şi neguţători de suflete se silesc şi meşteşugesc fie s-o ia pe dânsa roabă, fie să-i smulgă pe ei, ca pe nişte miei, de la maicile lor”.

Sunt foarte dure expresiile pe care le folosesc Patriarhii Răsăritului pentru a-i caracteriza pe latini. De asemenea, este important faptul că în această Enciclică se face referire la faptul că Sfinții Părinți ne învață ”să nu judecăm Ortodoxia după sfântul Tron, ci Tronul însuşi şi pe cel de pe Tron să-l judecăm după dumnezeieştile Scripturi şi hotărârile şi rânduielile Sinoadelor, şi după Credinţa cea propovăduită, adică după Ortodoxia învăţăturii celei de totdeauna”. Asta înseamnă că Ortodoxia nu provine din Sfântul Tron, ci judecăm Tronul și pe cel ce șade pe el pe baza întregii tradiții bisericești.

De asemenea, este importantă și o remarcă a Patriarhilor Răsăritului, anume că rămân vacante toate Tronurile Episcopilor Apusului, pentru că se așteaptă întoarcerea păstorilor care au apostaziat, dimpreună cu turmele lor. Scrie în acest sens: ”… și Tronul de întâi-stătător canonic al Sanctităţii Sale, şi celelalte Tronuri ale tuturor episcopilor Apusului. Căci Biserica cea Sobornicească, aşteptând în tot chipul întoarcerea Păstorilor ce au apostaziat  împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce au fost în chip neîncuviinţat puşi în dregătorie prin lucrarea celorlalţi, trecându-se astfel cu vederea preoţia”.

Acesta este un argument important că, desi sunt numite ”Biserici ale Apusului”, se face referire la Tronuri, care mai înainte erau ortodoxe, iar acum sunt vacante, adică nu sunt recunoscuți de Biserica Ortodoxă cei ce se află pe aceste Tronuri și este așteptată întoarcerea la Biserică a păstorilor care au apostaziat, dimpreună cu turmele lor. Asta înseamnă că nu se confer caracter ecclesial ereticilor, care ca niște impostori dețin Tronurile vechilor Biserici Ortodoxe[12].

Repet, folosirea termenului de ”Biserică” pentru creștinii care se află în afara Bisericii s-a făcut mai ales în secolul al XX-lea, odată cu Decretul Patriarhiei Ecumenice din anul 1920.

De aceea este neștiințific și constituie o inducere în eroare să se spună că până și în acest text important al Patriarhilor Răsăritului și al Sinodelor acestora, se scrie că ”romano-catolicii” sunt ”Biserică”. Legat de acest subiect, am depus la Actele Sinodului din Creta un text în care îmi prezint poziția.

(va urma)

Sursa: http://parembasis.gr/index.php/el/menu-prosfata-arthra-apopseis/4679-2016-11-26

Traducere: Tatiana Petrache pentru Atitudini.

[1] A III-a Conferință Panortodoxă Presinodală (1986), Acte, p. 103 și urm.

[2] Ἰώαννου Καρμίρη, Τὰ Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδοξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. I, Atena, 1960, p. 378.

[3] Vezi Γρηγορίου Παλαμᾶ, Ἔργα, vol. 4, ΕΠΕ, p. 404 și urm.

[4] Ἰώαννου Καρμίρη, Τὰ Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδοξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, vol. I, Atena, 1960, p. 419.

[5] Ibidem, p. 421.

[6] Ibidem, p. 425.

[7] Ibidem, pp. 427-428.

[8] Ibidem, p. 419.

[9] Π. Δημήτριος Κεσκίνης, Ἡ Πνευματολογία τοῦ Ἁγίου Μάρκου Ἐπισκόπου Ἐφέσου τοῦ Εὐγενικοῦκαί ἡ ἐπικαιρότητά της, Tesalonic, 2011, p. 66.

[10] Father George Dragas, The Manner of Reception of Roman-Catholic Converts into the Orthodox Church with Special Reference to the Decisions of the Synods of 1484 (Constantinople), 1755 (Constantinople) and 1667 (Moscow). http: //www.myriobiblos.gr/texts/english/Dragas_RomanCatholic.html, (18.09.2016).

[11] Ράλλη-Ποτλή, vol. 5, ed. Βας. Ρηγοπούλου, Tesalonic 2002, pp. 143-147.

[12] Ἰωάννου Καρμίρη, Idem, vol. II, Atena, 1953, p. 902 și urm.

III

a) Teoria neortodoxă despre ”Bisericile eterodoxe”
Merită remarcat că după depunerea noii propuneri de către Delegația Bisericii Greciei, fără însă ca delegația să aibă vreo împuternicire din partea Sinodului Bisericii Greciei de a face modificări în deciziile acestuia, și după acceptarea hotărârii de către celelalte Biserici Ortodoxe, în esență nu au mai fost susținute următoarele hotărâri eclesiologice ale Sinodului nostru, cu excepția câtorva detalii, așa cum am prezentat acest lucru în alt text.
Propunerea finală a Bisericii Greciei la paragraful 6 a fost următoarea:
”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele…”.
Pentru început, menționez că nu cunosc încă exact cui aparține noua propunere, făcută în timpul nopții de vineri spre sâmbătă, dar îmi pot da seama că autorul acestei idei nu cunoaște învățătura dogmatică a Bisericii Ortodoxe Sobornicești-Universale (Katholiki), așa cum se va vădi mai jos.
Apoi, nu s-a acordat suficient timp pentru a fi studiată și evaluată nouă propunere de către Delegația noastră. Hotărârea a fost luată în câteva minute, într-o stare de tensiune și fără o discuție esențială pe subiect. S-a văzut că unii dintre arhierei cunoșteau conținutul noii propuneri înainte de a fi comunicată de către Arhiepiscop membrilor delegației, în ce mă privește, însă, o auzeam pentru prima oară în acel moment. Mai mult, s-a prezentat în presă că noua propunere este în spiritul hotărârii Sinodului Bisericii Greciei și, în cele din urmă, a fost înfățișată ca o victorie a Bisericii noastre.
Justificarea hotărârii este următoarea:
”Prin această modificare reușim să impunem o hotărâre sinodală care pentru prima oară în istorie limitează cadrul istoric al relațiilor față de eterodocși, nu în ființă, ci DOAR în denumirea istorică a acestora ca Biserici și Confesiuni creștine eterodoxe. Urmările eclesiologice ale acestei modificări sunt de la sine înțelese. Nu doar că nu influențează negativ într-un mod oarecare tradiția ortodoxă de veacuri, ci, dimpotrivă, eclesiologia ortodoxă este păzită în mod foarte clar”.
În Buletinul de Presă al Bisericii Greciei din ziua respectivă (25-6-2016) a fost formulată opinia că Delegația Bisericii noastre a făcut o nouă propunere ”în spiritul hotărârii Sinodului Bisericii Greciei”.

i) O proastă formulare a propunerii
Noua propunere formulată de către reprezentanții Bisericii Greciei, cu excepția mea, este problematică în următoarele puncte:
Mai întâi, noua propunere a alterat și alt cuvânt din hotărârea Sinodului Bisericii noastre. În hotărârea inițială, verbul ”recunoaște existența” fusese înlocuit cu verbul ”cunoaște”, în timp ce noua propunere a înlocuit pe ”cunoaște” cu ”acceptă”. Firește, după cum se poate vedea, altă greutate are verbul ”cunoaște” și alta verbul ”acceptă”. Așadar, există o diferențiere foarte clară față de hotărârea Sinodului și în acest punct.
Apoi, a fost înlocuit cuvântul ”ființă” prin cuvântul ”denumire”, ca și cum numele nu ar face trimitere la ”ființă”. Nu există nume fără ființă, pentru că, în acest caz, este exprimat un nominalism eclesial. Acest lucru nu poate fi acceptat nici în subiectele naționale și, din acest motiv, de pildă, Grecia refuză să recunoască denumirea de ”Macedonia” pentru ”Skopje”, cu toate că această denumire este folosită de Statul Skopje de mulți ani. După cum, de asemenea, Ciprul refuză să recunoască ”Republica Turcă a Nordului Ciprului”, cu toate că a trecut un interval de timp de când a fost cucerită de Turcia această regiune a Ciprului.
Mai mult, s-a afirmat că denumirea istorică este ”Biserici eterodoxe creștine”, deși acest lucru nu este menționat în mod constant în textele istorice. Grupările celor din afara Bisericii, în diferite texte, sunt denumite prin iconomie ”Biserici apusene”, dar nu ”Biserici eterodoxe”. Cuvântul ”eterodox” înseamnă ”eretic” și de aceea nici romano-catolicii, nici protestanții nu se autocaracterizează drept ”eterodocși”. Dimpotrivă, chiar, vedem contrariul în textele lor oficiale. Astfel, avem aici o expresie diplomatică, nu teologică, prin care sunt luați în derâdere deopotrivă și ortodocșii, și eterodocșii.

ii) Poziția ”Mărturisirii lui Chiril Lukaris” față de Biserică înșelată

Opinia că poate exista o Biserică eterodoxă, adică este înșelată, apare formulată în ”Mărturisirea lui Chiril Lukaris”, care a fost supusă unei foarte intense critici, pentru că Biserica nu se înșală, iar dacă vreo grupare creștină cade în înșelare, ea nu mai este Biserică.
Se pare că ”Mărturisirea Lukariană” a fost alcătuită de calviniștiîn polemica lor împotriva latinilor și a fost adoptată însă de Patriarhul Chiril Lukaris al Constantinopolului și publicată sub numele lui. ”Mărturisirea Lukariană” a fost condamnată de Sinoadele ortodoxe ale secolului al XVII-lea.
Între altele, scrie în această Mărturisire: ”căci este adevărat și sigur că atât timp cât Biserica este pe această cale ea poate păcătui și poate alege minciuna în locul adevărului” .
Sinodul de la Constantinopol, din 1638, l-a anatemizat pe Patriarhul Chiril Lukaris pentru opinia lui că Biserica poate păcătui, poate cădea în înșelare și poate alege minciuna în locul adevărului .
Același lucru l-a hotărât și Sinodul de la Constantinopol și de la Iași din 1642, care a declarat că sunt ”străine” ”Bisericii noastre, Răsăritene și Apostolice, a lui Hristos” toate cele cuprinse în ”Mărturisirea” atribuită Patriarhul Chiril, în care, între altele, se făcea confuzie ”între Biserica pământească și Biserica din ceruri” și în care se pare că e posibil ca Biserica să păcătuiască .
Cum, deci, putem să considerăm Biserica un rejeton eretic și să o mai numim și eterodoxă, adică Biserică înșelată? E foarte clar că ne aflăm într-o dilemă: fie există o Biserică fără învățături eretice, care îi mântuiește pe oameni, fie avem o grupare eretică, ce nu poate fi numită ”Biserică”. Alăturarea acestor două cuvinte – ”Biserică” și ”eterodoxă” – într-o expresie unitară, în care ”eterodoxă” este atributul ”Bisericii”, constituie o eroare, pentru că, în cazul acesta, sunt luați în derâdere și ortodocșii, și eterodocșii.

iii) Concepția protestantă despre unitatea ontologică și divizarea istorică a Bisericii, adică despre Biserica văzută și nevăzută
Noua expresie, propusă de Biserica noastră și adoptată de toate celelalte Biserici Ortodoxe prezente, cu aplauze chiar, interpretată din perspectiva întregului spirit al textului, este pur protestantă și exprimă o ”eclesiologie nestoriană”. Afirmația aceasta poate părea foarte gravă, dar ea este justificată din toate punctele de vedere în cele ce vor fi menționate în continuare.
În textul final care a fost votat de către toți Întăi-stătătorii, după ce Delegația noastră și-a depus propunerea, scrie:
”Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe…”.
Vom face în continuare o scurtă analiză pentru a dovedi caracterul eretic și antiortodox al acestei fraze.
Pentru început, ce înseamnă ”natură ontologică”? Cuvântul ”ontologie” trimite la teoria ideilor a lui Platon și Aristotel și probabil a fost preferată această expresie pentru a denumi unitatea reală, nu cea aparentă. Și această concepție se regăsește în teoriile protestante despre Biserică.
În continuare, se face o distincție indirectă, dar clară între Biserică și Biserica Ortodoxă. Cu alte cuvinte, scrie că unitatea, potrivit firii reale a Bisericii, ”nu poate fi tulburată”, dar cu toate acestea, ”Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică…”. E ca și cum una ar fi Biserica, a cărei unitate nu este tulburată, și alta Biserica Ortodoxă și ”Bisericile eterodoxe creștine”, care sunt divizate. Acest lucru îmi amintește de principiul fenomenologiei secolului al XX-lea, care examinează lucrurile după cum apar ele (phainontai), delimitându-le de orice idee, imagine, judecată, formate în jurul acestora. Adică, văd lucrurile așa cum apar ele oamenilor și încearcă să vadă esența lor.
Însă, acest lucru trimite la teoria despre Biserica nevăzută, care este unită, și Biserica văzută, care este divizată, teorie răspândită în lumea protestantă și care apare în textele Consiliului Mondial al Bisericilor.
Pentru a explica acest lucru trebuie menționat că reformații, după ce s-au rupt de Papă, au vrut să definească ce este exact unitatea Bisericii și cum pot fi caracterizate toate aceste grupări creștine locale în relație cu Biserica cea Una, Sfântă, Universală/Sobornicească și Apostolică. După cum se vede, atunci a existat o serioasă problemă eclesiologică legată de autodefinirea grupărilor creștine rupte de Roma. Astfel, au creat teoria despre Biserica văzută și Biserica nevăzută.
În această perspectivă, unitatea Bisericii nevăzute este un dat, mădularele acesteia există pretutindeni, numai Dumnezeu le cunoaște, întocmai ca luminile unui mare oraș care ies la iveală doar când sunt aprinse, seara, și luminează în întuneric, în timp ce toate Bisericile istorice văzute sunt divizate.
În mod clar, deci, distincția dintre unitatea ontologică a Bisericii și denumirea istorică și existența Bisericilor eterodoxe trimite la această teorie protestantă, care este inadmisibilă din punct de vedere ortodox. Deoarece, în eclesiologia ortodoxă, Biserica este deopotrivă văzută și nevăzută, și nu există o despărțire între aceste două forme ale Bisericii. Biserica este ”Sinod al cerului și al pământului”. În acest sens, Sfințitul Gură de Aur remarcă:
”O, daruri ale lui Hristos! Sus slavoslovesc oștirile îngerilor, jos oamenii, ce slujesc în biserici, urmează aceeași slavoslovie asemeni acelora. Sus Serafimii strigă cu glas mare cântarea întreit-sfântă, jos a oamenilor mulțime pe aceeași o înalță, are loc prăznuire de obște a celor cerești și a celor pământești. O mulțumire, o bucurie, o săltare veselitoare! Pe aceasta a alcătuit-o pogorârea cea negrăită a Stăpânului, pe aceasta a împreună-împletit-o Duhul cel Sfânt, armonia ei de glasuri s-a împreună-armonizat prin bunăvoirea Părintească; de sus este buna ritmare a cântărilor și, fiind mișcată de Sfânta Treime ca de un arcuș al cuiva, scoate cântarea cea veselitoare și fericită, cântarea cea îngerească, simfonia fără sfârșit. Acesta este rostul osârdiei de aici, acesta, rodul adunării noastre” .
Concret, Jean Calvin, în cartea sa Christianae Religionis Institutio (1536), pune bazele distincției dintre Biserica văzută și cea nevăzută. Biserica nevăzută se referă la faptul că doar Dumnezeu cunoaște care sunt adevărații membri ai Trupului Său, lucru pe care oamenii nu-l pot constata cu certitudine. Scrie: ”Dumnezeu își păzește Biserica în chip minunat, ținând-o ascunsă”. În paralel, vorbește despre ”Biserica văzută”, ”așa cum o văd oamenii, care sunt supuși greșelilor”.
Mai clar se exprimă Ulrich Zwingli asupra distincției dintre Biserica văzută și cea nevăzută, în cartea sa Expositio Fidei (1531).
În capitolul al VI-lea al Expunerii sale, intitulat ”Biserica”, vorbește despre Biserica văzută și Biserica nevăzută. Potrivit acestuia, Biserica nevăzută este cea care se pogoară din cer, care Îl recunoaște și Îl îmbrățișează pe Dumnezeu în lumina Duhului Sfânt. ”Din această Biserica fac parte toți credincioșii, de pe toată fața pământului”. Este numită ”Biserică nevăzută” ”nu pentru că credincioșii sunt nevăzuți, ci pentru că cei ce cred nu sunt distinși de ochii oamenilor. Credincioșii sunt cunoscuți doar de Dumnezeu și de ei înșiși”.
În continuare scrie că în Biserica văzută ”nu este Papa Romei și toți cei care poartă tiare, ci toți cei care, din toată lumea, s-au înrolat sub Hristos (prin botez). Între aceștia sunt cuprinși toți cei care se numesc creștini, fie și în mod greșit, pentru că n-au nici o credință în ei. Prin urmare, în Biserica văzută există unii care nu sunt membri ai Bisericii alese și nevăzute”.
Vladimir Lossky, referindu-se la această învățătură a protestantismului, scrie că o asemenea concepție reprezintă un ”nestorianism eclesiologic”, pentru că toate ereziile hristologice ies la iveală în învățătura despre Biserică. De asemenea, există și concepția contrară, caracterizată drept ”monofizitism eclesiologic”. Despre primul caz scrie:
”Astfel, vom vedea apărând un nestorianism eclesiologic, rătăcirea celor care vor să despartă Biserica în două ființe distincte: Biserica cerească, nevăzută, singura adevărată și absolută, și Biserica (sau, mai degrabă, bisericile) pământească, nedesăvârșită și relativă, care rătăcește în întuneric, în societăți omenești care caută să se apropie, pe măsura puterilor lor, de desăvârșirea cerească” .
Nikos Matsoukas, comentând această opinie a protestanților, scrie:
”Biserica lui Hristos în nici un chip nu poate fi concepută ca identificându-se cu comunitățile protestante. Concepția aceasta este acceptată fără rezerve de toți teologii ortodoxiei protestante. Biserica lui Hristos este ceva mai larg și mai universal. De aceea, nu vorbesc niciodată de ieșirea din Biserică. Nu cunosc hotarele acesteia și niciodată nu se hazardează să spună că ar fi în afara Bisericii un frate al lor, care a fost condamnat de Biserică. În cazul respectiv, Biserica nevăzută, care se distinge radical, potrivit teologiei protestante, de Biserica văzută, stăpânește irezistibil în gândirea și viața protestanților… În orice caz, stăpânirea Bisericii nevăzute asupra tuturor faptelor omenești și a evenimentelor istorice slăbește importanța Bisericii văzute. De aceea, și ulterior, și în zilele noastre, protestanții vorbesc cu multă ușurință de multe Biserici văzute particulare și doar de o singură Biserică nevăzută. Din acest principiu a rezultat teoria ramurilor, care s-a dezvoltat în sânurile ecumenismului contemporan. Cu toate că protestantismul de azi a trecut prin multe faze evolutive și se poate adapta cu ușurință, se pare că manifestă o simpatie specială pentru învățătura despre distincția și diferențierea radicală dintre Biserica văzută și cea nevăzută” .
Prin urmare, opinia că, potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea acesteia nu poate fi tulburată, dar potrivit denumirii istorice există și alte Biserici eterodoxe creștine, care nu se află în comuniune cu aceasta, reflectă această învățătură protestantă despre Biserica văzută și cea nevăzută. Aceasta este baza teoriei ramurilor, că, altfel spus, toate Bisericile creștine, inclusiv Biserica Ortodoxă, sunt ramuri ale aceluiași copac și că toți se află în căutarea unității. Esența acestei opinii este că Biserica nevăzută este unită, în timp ce Bisericile văzute sunt divizate și supuse greșelilor.
Părintele Ioannis Romanidis învață:
”Biserica este văzută și nevăzută, adică este alcătuită din cei care se nevoiesc pe pământ și din cei care se află în ceruri, adică, din cei care s-au încununat cu slava lui Dumnezeu. La protestanți predomină părerea că Biserica este doar nevăzută, în timp ce Taina Botezului și a Dumnezeieștii Euharistii sunt doar acte simbolice și că doar Dumnezeu îi cunoaște pe adevărații membri ai Bisericii. Dimpotrivă, Biserica Ortodoxă subliniază și elementul văzut al Bisericii. În afara Bisericii nu există mântuire” .
Prin urmare, noua propunere pe care a depus-o prin majoritate Delegația noastră în Creta este problematică și neortodoxă.

iv) Întrebări eclesiologice

În cele din urmă, este nefondat triumfalismul unora exprimat după impunerea noii propuneri de către majoritatea Delegației Bisericii Greciei și acceptarea ei de către toate Bisericile participante, anume că pentru prima oară se face referire sinodală la creștinii din afara Bisericii nu din punct de vedere teologic, ci doar istoric.
Și este nefondat, pentru că, în afara altor aspecte, textul nu este teologic, ci în principal diplomatic. Există încă puternice contradicții legate de ce anume sunt creștinii orientali și occidentali din afara Bisericii. Multe sunt întrebările:
Creștinii din afara Bisericii Ortodoxe aparțin unor Biserici canonice sau eterodoxe? Și atunci de ce continuă să fie numite ”Biserici surori”? De ce în alt punct al textului sunt numiți doar ”restul creștinilor” sau ”restul lumii creștine”? De ce, în același text, într-un loc sunt caracterizați ca ”Biserici și Confesiuni neortodoxe”, care s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfinte, Universale-Sobornicești și Apostolice? Cum se justifică toate aceste expresii diferite în același text și cum textul acesta poate avea identitate teologică? Nu trebuia ca textul acesta să aibă o terminologie unitară în caracterizarea creștinilor din afara Bisericii Ortodoxe? Conținutul textului nu trebuia să corespundă titlului acestuia?
Același lucru se poate observa și cu referire la unitatea Bisericii. Într-un punct se spune că unitatea Bisericii nu poate fi tulburată; în altul că Biserica Ortodoxă cunoaște obstacolele din evoluția dialogului cu ceilalți creștini ”în calea unei înţelegeri comune a tradiţiei Bisericii primare”; în alt loc, Consiliul Mondial al Bisericilor, alături de celelalte organisme interortodoxe, ”îndeplinesc o misiune importantă pentru promovarea unităţii lumii creştine”; în alt loc, că Biserica Ortodoxă este conștientă că ”mişcarea pentru restaurarea unităţii creştinilor ia forme noi”. Ce este valabil din toate astea? Unitatea Bisericii este un dat sau ne aflăm în căutarea ei?
Singurul lucru pe care pot să-l spun este că textul acesta nu numai că nu este teologic, dar nici măcar nu este clar, nu are perspective și baze clare, este un text diplomatic. Așa cum s-a scris, este un text caracterizat de o diplomatică neclaritate creatoare. Iar ca text diplomatic, nu îi mulțumește nici pe ortodocși, nici pe eterodocși. Nu pot să pricep cum l-ar putea accepta ceilalți creștini, pe care îi numește în același timp ”eterodocși”, adică eretici, ”restul creștinilor”, dar și ”frați”, după cum, de asemenea, în același text sunt numiți deopotrivă ”Biserici eterodoxe” și ”Biserici surori”.
Toate aceste probleme există în acest text, pentru că nu este un text finalizat, asupra căruia să se poată lua o decizie și să poată fi semnat, de vreme ce chiar până seara târziu, în ziua de sâmbătă, 25 iunie, încă se lucra la el, atât pe textul grecesc, cât și pe traducerile în celelalte limbi.
În punctul acesta îmi amintesc de acel pasaj din Sfântul Marcu Evghenicul, în care spune: ”niciodată, omule, să nu îndrepți cele bisericești prin calea de mijloc. Nu există cale de mijloc între adevăr și minciună, ci, așa cum cel ajuns în întuneric are nevoie de lumină, așa am putea spune pe bună dreptate că acela care s-a abătut puțin de la adevăr este supus minciunii” .

v) Consiliul Mondial al Bisericilor

Aceste întrebări au legătură cu Consiliul Mondial al Bisericilor (C.M.B.). Concret:
La paragraful 19 al textului cu titlul ”Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, care a fost acceptat la Sinodul din Creta, se face referire la premisele Declarației de la Toronto (1950), care, așa cum scrie în textul sinodal: ”sunt de o importanţă capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu”, iar la paragraful al 17-lea al aceluiași text se vorbește despre ”criterii fixate” care au fost propuse de Comisia Specială, ”conform mandatului Conferinţei interortodoxe de la Tesalonic (1998)”.
Legat de subiectul de la paragraful 19, am citit Declarația de la Toronto a Comisiei Centrale a Consiliului Mondial al Bisericilor, în limba engleză și în limba greacă, și am constatat că, în afara paragrafului la care se referă și textul sinodal, există și alte paragrafe, care însă nu pot fi acceptate din punct de vedere ortodox. Între altele se menționează că C.M.B. cuprinde Biserici care cred că Biserica este în esență nevăzută și Biserici care cred că unitatea văzută este esențială; se face o distincție între trupul văzut și trupul mistic al Biserici; că în afara câtorva excepții Bisericile acceptă că este valabil Botezul săvârșit de celelalte Biserici; că Bisericile membre ale C.M.B. recunosc la celelalte Biserici ”elemente de Biserică adevărată”, ”urme de Biserică”, și pe această Declarație se sprijină Mișcarea Ecumenică; că toate Bisericile recunosc că ”există membri ai Bisericii extra muros, că aceștia aparțin Bisericii aliquo modo și că există chiar și ”biserică în afara Bisericii” (ecclesia extra ecclesiam) etc. Cu alte cuvinte, în C.M.B. domină în mod foarte clar opinia neortodoxă despre Biserica văzută și Biserica nevăzută, care răstoarnă întreaga eclesiologie ortodoxă.
În ce privește al doilea subiect, anume că la paragraful 17 se vorbește despre hotărârea Comisiei Speciale, și acolo există o problemă. Cei care se ocupă cu aceste lucruri, știu că a avut loc o Conferință Interortodoxă la Tesalonic (29 aprilie – 2 mai 1998), cu tema ”Evaluări ale datelor mai recente din relațiile dintre Ortodoxie și Mișcarea Ecumenică”, la care reprezentanții tuturor Bisericilor Ortodoxe au propus, în perspectiva convocării C.M.B. la Harare, ca ”C.M.B. să fie supus unei reorganizări radicale, așa încât să existe posibilitatea unei mai depline participări ortodoxe”. S-a propus, deci, să se facă modificări în ce privește adunările liturgice și rugăciunile comune, precum și în procedura de vot. Și a declarat că, dacă nu au loc schimbări radicale, ”este posibil ca și alte Biserici Ortodoxe, după modelul Bisericii Georgiei, să se retragă din Consiliu”.
În urma acestei propuneri a Bisericilor Ortodoxe, Adunarea Generală a C.M.B. de la Harare (Zimbabue) a alcătuit o Comisie Specială pentru a studia subiectul, iar textul final al acestei Comisii a fost acceptat aproape în unanimitate la ședința Comisiei Speciale a C.M.B. din 2002.
Dacă citește cineva textul acesta, pe care l-au semnat și reprezentanții noștri, rămâne surprins constatând ce cuprinde legat de chestiunile de eclesiologie, rugăciunea în comun, slujirea euharistică, luarea deciziilor prin consens (consensus) etc.
În acest text se vorbește despre rugăciunea comună ”confesională” și ”interconfesională” de la Adunările C.M.B., și prin aceste rugăciuni ”Bisericile au trăit progresul către unitate, iar unii au ajuns chiar și la acorduri ce au condus la «comuniunea deplină»; se vorbește despre ”slujire euharistică”, care este săvârșită de ”frăția Bisericilor C.M.B.”; despre faptul că ”unele Biserici au «altarul deschis» pentru toți cei care Îl iubesc pe Domnul”; despre ”Biserici ospitaliere” care conslujesc etc. Se mărturisește că ”slujirea liturgică se află în centrul identității noastre creștine. Cu toate acestea, în slujirea liturgică descoperim, de asemenea, și ruptura dintre noi. În cadru ecumenic, rugăciunea în comun poate să fie o sursă și de bucurie, și de tristețe”; se vorbește despre ”limbajul cuprinzător” din slujirea comună; despre faptul că ”fiind pelerini care parcurgem împreună drumul duhovnicesc, participăm ca egali la rugăciunea comună interconfesională” pentru ”frățietatea bisericilor din C.M.B.” etc.
Tot ce apare în ghilimele este menționat în textele aprobate de Comisia Specială a C.M.B. și în fapt exprimă poziția protestantă despre Biserica văzută și Biserica nevăzută. Iar hotărârile Comisiei Speciale, care au fost validate de C.M.B., au fost introduse acum la paragraful 17 al textului care a fost aprobat de Sinodul din Creta.
Este în toate privințele îndreptățită opinia Înaltpreasfințitului Mitropolit de Peristeri, Hrisostom, așa cum a fost ea formulată la întrunirile celei de-a III-a Conferințe Panortodoxe Presinodale (1986), când s-a discutat textul despre relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, și anume problema Consiliului Mondial al Bisericilor. A spus:
”Trebuie ca Sfântul și Marele Sinod să se ocupe și să hotărască dacă și în ce măsură este folositor pentru Biserica noastră Ortodoxă să se revină la vechiul sistem al declarațiilor separate. Pentru că astăzi textele C.M.B. sunt și ortodoxe, și protestante, și orice altceva. Sunt texte sincretiste, care îi mulțumesc pe toți și nu mulțumesc, de fapt, pe nimeni. Cred cu smerenie că vom aduce mai mari servicii unității Bisericii printr-o declarație având caracter dogmatic ortodox” .
Nu voi scrie mai multe pe această temă, dar o voi analiza într-un alt text al meu. Ceea ce trebuie semnalat este că, din păcate, atunci când în mai 2016 Sinodul Bisericii Greciei, adunat în ședință plenară, a decis prin majoritate să rămânem membri ai C.M.B., nu era pe deplin informat despre începutul, evoluția și situația actuală care domină în C.M.B. Cred că e cazul ca la un moment dat să se prezinte în Sinod o comunicare argumentată despre ce anume este C.M.B.-ul.

Concluzie

Este clar și ușor de constatat că un Sinod ortodox nu poate să adopte o asemenea propunere ca aceea pe care a făcut-o Delegația Bisericii Greciei, pentru că aceasta ar implica acceptarea erorii teologice de a se vorbi despre ”Biserici” care sunt ”eterodoxe”, adică eretice și înșelate. De asemenea, ar valida teoria neortodoxă despre Biserica văzută și Biserica nevăzută, adică teoria unei ”eclesiologii nestoriene”, care este baza teoriei ramurilor, lucru care a fost condamnat de Marile Sinoade Ortodoxe din secolul al XVII-lea.

Sursa: http://parembasis.gr/index.php/el/menu-prosfata-arthra-apopseis/4679-2016-11-26
Traducere: Tatiana Petrache pentru Atitudini.
http://www.atitudini.com/2016/11/biserica-greciei-la-sfantul-si-marele-sinod-din-creta-de-mitropolitul-nafpaktosului-si-sfantului-vlasie-ierotheos-vlachos/