Biserica are temelii sfinte şi nu administrative (I)

Motto: „Părinţii noştri în muntele acesta s-au închinat;
şi voi ziceţi, că în Ierusalim este locul unde se cade a se închina.
Zis-au ei Iisus: muiere, crede mie, va veni vremea când nici în
muntele acesta, nici în Ierusalim vă veţi închina Tatălui.
Ci va veni vremea, şi acum este, când închinătorii cei adevăraţi
se vor închina Tatălui cu duhul şi cu adevărul;
că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină lui” (Ioan, 4, 20-21; 23).

Dacă după Sinodul I ecumenist din Creta blogosfera ortodoxă a fost foarte activă, nu acelaşi lucru se poate spune după Sinodul BOR de la Bucureşti din toamna acestui an, de la finele lui octombrie. Aceasta parcă a suferit „un accident vascular masiv” şi a rămas paralizată. Să fie o neputinţă temporară sau o schimbare de strategie. Dumnezeu ştie.

În acest context am considerat că este necesar un impuls. Drept care am iniţiat un ciclu de trei materiale, extrase din cartea Dr. Alexandros Kalomiros, Împotriva falsei uniri bisericeşti, pe care le-am găsit potrivite pentru vremurile apostate şi ecumeniste în care ne aflăm. Motto-ul şi notele de subsol îmi aparţin; la fel şi sublinierile din text, atât cele cu bold şi italic, cât şi cele cu linie. Nădăjduiesc ca acestea să ne facă să înţelegem mai bine momentul în care ne aflăm şi să ajute la adoptarea unei strategii adecvate.

Silviu Aroneţ

Pseudo-episcopi¹

„Este absolut necesar ca oamenii să înţeleagă că Biserica are temelii sfinte şi nu administrative; atunci nu vor păţi ceea ce li s-a întâmplat occidentalilor, care l-au urmat pe papă în greşelile lui, căci au crezut că dacă nu îl urmează vor fi automat în afara Bisericii.

Astăzi feluritele patriarhii şi arhidieceze² trec prin mari presiuni din partea puterilor politice, care încearcă să-i dirijeze pe ortodocşi potrivit propriilor interese. Se ştie că Patriarhia Moscovei acceptă influenţa politicii sovietice. Dar şi Patriarhia Constantinopolului acceptă influenţa politicii americane. În virtutea acestei influenţe a avut loc contactul Patriarhiei Ecumenice cu lumea protestantă, influenţată tot de politica americană, contact ce a luat forma Consiliului Mondial al Bisericilor, iar caracterul servil al acestuia faţă de papă a început să ia dimensiuni periculoase şi chiar să exercite presiuni dominatoare asupra celorlalte biserici din lumea ortodoxă.

America crede că va întări facţiunea vestică împotriva comunismului, dacă prin aceste „concilieri” artificiale îi unifică forţele spirituale. În felul acesta, însă, Biserica devine o jucărie a puterilor politice ale lumii, cu consecinţe imprevizibile pentru Ortodoxie³.

Sunt obligaţi ortodocşii să urmeze o patriarhie atât de servilă pentru totdeauna?⁴

Faptul că această patriarhie a deţinut secole la rând primatul importanţei şi al cinstei în lumea creştină nu-i justifică pe cei care o vor urma spre o capitulare unificatoare cu erezia. Şi Roma a avut odinioară primatul importanţei şi al cinstei în lumea creştină, dar acest lucru nu i-a obligat pe creştini s-o urmeze pe drumul ereziei. Comuniunea cu şi respectul pentru o anumită biserică din partea celorlalte biserici rămâne şi continuă doar atâta vreme cât acea biserică trăieşte şi stăruie în duh şi în adevăr. Când o patriarhie încetează a fi o biserică, îngăduind comuniunea cu ereticii, atunci şi recunoaşterea ei de către celelalte biserici încetează⁵.

Ortodocşii trebuie să devină conştienţi de faptul că ei nu datorează ascultare unui episcop, oricât de important ar fi titlul său, atunci când acel episcop încetează să mai fie ortodox şi îi urmează în mod făţiş pe ereticii cu pretenţii de unire „în termeni de egalitate”⁶. Dimpotrivă ei sunt obligaţi să se îndepărteze de el şi să-şi mărturisească credinţa, încă din clipa în care acesta încetează a mai fi ortodox. Episcopul este om persoană sfinţită şi, chiar dacă este păcătos în mod vădit, i se cuvine respect până când este judecat de sinod. Dar dacă devine în mod vădit eretic, ori se află în comuniune cu ereticii, atunci creştinii nu trebuie să aştepte decizia sinodului, ci trebuie să se îndepărteze imediat de el.

Iată ce spun în această privinţă canoanele Bisericii:

Drept urmare dacă un preot, episcop ori mitropolit îndrăzneşte să înceteze comuniunea cu patriarhul său şi nu îi menţionează numele aşa cum se cere în mistagogia divină şi dacă, înainte de a fi învinuit de sinod şi condamnat deplin [de patriarh], el provoacă o schismă; Sfântul Sinod a hotărât ca această persoană să fie înlăturată din orice funcţie preoţească, doar dacă se dovedeşte că a încălcat-o pe aceasta. Prin urmare, aceste reguli au fost pecetluite şi stabilite în privinţa celor care, sub pretextul unor acuzaţii aduse mai-marilor lor, se separă făcând schismă şi sfărâmând unitatea Bisericii. Cât despre cei care pun capăt comuniunii cu mai-marele lor din pricina unei erezii a acestuia7 pe care o condamnă Sfintele Sinoade sau Sfinţii Părinţi, şi anume [că] acesta (aceştia – n. mea) predică eresul cu capul descoperit în Biserică, se va socoti că ei au încercat cu toată convingerea să mântuiască Biserica de schisme şi dezbinări (Canonul XV)”.

Bibliografie:

Dr. Alexandros Kalomiros, Împotriva falsei uniri bisericeşti, Ed. Cristiana, Bucureşti, 2005.