Observaţii după Sinodul I ecumenist din Creta

Motto: „Învaţă-ne pe noi [este vorba despre patriarh şi arhierei – nota mea] după Sfânta Scriptură, urmând pe Sfinţii Părinţi din vechime, şi te vom primi ca pe un egal cu apostolii, şi vom fi praf şi cenuşă sub picioarele tale sfinte; şi ne vei călca în picioare, iar noi vom socoti aceasta ca pe o sfinţire pentru noi. Şi nu numai atât ci şi poruncile tale le vom păstra până la moarte. Dacă, însă, nu ne vei călăuzi în aşa fel încât să ne supunem de bunăvoie poruncilor tale… atunci noi nu vom putea să-ţi răspundem decât prin cuvintele ucenicilor lui Hristos: „Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5. 23)” (Sfântul Simeon Noul Teolog, egumenul [+1020]).

Întrebam – şi mă întrebam – într-un articol cui şi pentru ce se roagă cei ce folosesc ectenia „Unitatea credinţei…” în locul termenului consacrat „Unirea credinţei…”, lui Hristos-Dumnezeu sau duhului antihristic al ecumenismului¹.

Acum după consumarea lucrărilor Sinodului I ecumenist din Creta, desfăşurat în a doua jumătate a lunii iunie a.c. am aflat răspunsul: ierarhii, preoţii şi poporul credincios, nu în totalitate dar în majoritate, se roagă duhului antihtristic al ecumenismului, în fapt Marelui Arhitect şi Regizor în acelaşi timp. Aceasta a fost şi una din temele sinodului, aflarea „unităţii pierdute a Bisericii”, a „unităţii creştine”. Patriarhul Bartolomeu a spus-o în mai multe rânduri şi în diferite moduri, înainte de sinod, la deschiderea acestuia, în timpul şi la încheierea lucrărilor, la fel şi ierarhii din delegaţiile participante. Numai că rugăciunile pentru unitate în duhul celuilalt, impuse la noi prin Liturghierele editate după anul 2008 şi care au câştigat tot mai mult teren prin ierarhii şi preoţii de mir sau de mănăstire, nu prea au fost ascultate.

Sinodul I ecumenist a fost un eşec! Nu au participat patru Biserici Autocefale, nu a existat consens şi nu au semnat toţi ierarhii prezenţi, în ciuda presiunilor şi ameninţărilor la care au fost supuşi. A fost un eşec răsunător, pe care ecumeniştii vor cu tot dinadinsul să-l transforme în succes şi să impună hotărârile acestuia în chip mincinos şi viclean. Încă de la început sinodul a fost contestat, a fost contestată modalitatea de organizare, acuzându-se încălcarea dogmelor şi principiilor de organizare sinodale.

Să vedem însă ce spune referitor la modul de organizare a sinoadelor Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghina:

„Sunt patru puncte care deosebesc Sinoadele Ecumenice de cele locale şi de cele eparhiale. Trei dintre acestea sunt comune sinoadelor locale, iar cel de al patrulea reprezintă distincţia esenţială, constitutivă şi cu totul particulară a tuturor Sinoadelor Ecumenice.

Cea dintâi caracteristică a Sinoadelor Ecumenice este întrunirea la un loc a participanţilor la ele din porunca împăratului şi nu a unui pontif care ar deţine poziţia supremă în Biserică şi care ar dirija prin puterea lui sinodul. A doua caracteristică este autoritatea fiecăruia dintre Sinoadele Ecumenice de a discuta problemele de credinţă şi de a da hotărâre dogmatică. A treia este aceea ca toate cele dogmatizate şi rânduite să fie ortodoxe, să fie credincioase Sfintelor Scripturi sau în acord cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice precedente, de unde şi valoarea faimoasei expresii a Sfântului Maxim: credinţa curată este cea care dă tărie sinoadelor ce s-au desfăşurat, şi iarăşi: sinoadele se judecă după dreptatea dogmelor. Şi a patra, acceptarea într-un glas de către toate Bisericile a corectitudinii celor dogmatizate.

Această din urmă condiţie este singura care-i asigură Sinodului numele de Sinod Ecumenic, iar absenţa acesteia decade sinodul din Ecumenic în local, […]. Deci caracteristica esenţială a Sinoadelor Ecumenice, care le deosebeşte de celelalte Sfinte Sinoade, este acceptarea şi recunoaşterea de către toţi episcopii Bisericii lui Hristos a celor legiuite […].

Greşesc cei care consideră că întrunirea sobornicească la un loc a episcopilor este semnul caracteristic al Sinoadelor ecumenice, fiindcă rangul este dat nu de mulţimea persoanelor ci de unanimitatea tuturor asupra corectitudinii dogmelor²”.

Deci cele şapte Sinoade Ecumenice s-au întrunit şi au întrunit cele patru condiţii menţionate de Sfântul Ierarh, în timp ce sinodul din 2016, din Creta pleacă greşit de la primul punct, fiind întrunit la porunca unui pontif (a Patriarhului Bartolomeu al Constantinopolului, care a dirijat prin puterea lui sinodul şi i-a influenţat hotărârile) şi nu a împăratului. Acest lucru nici nu ar fi posibil deoarece Turcia care stăpâneşte astăzi Constantinopolul (numit Istambul acum) este condusă de un preşedinte şi chiar dacă ar fi vorbă de un împărat sau sultan acesta tot nu ar avea autoritate în convocarea unui sinodului ortodox pentru că este musulman, deci păgân cu credinţa. În completarea celor de mai sus Sfântul Nectarie adaugă:

„Aceste condiţii sunt semnul caracteristic nu doar al Sinoadelor Ecumenice, ci şi a modului de existenţă a Bisericii şi a duhului care suflă în Biserică şi expresia egalităţii de rang şi de putere a episcopilor şi, în plus, este o mărturie limpede a întregii Biserici asupra faptului că negreşelnicia se găseşte doar Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Sinoadele Ecumenice, prin autoritatea lor asupra întregii lumi, posedă următoarele însuşiri: prima este dăinuirea lor veşnică sau, ca să zicem aşa, nemurirea. Drept urmare ele vor exista în veci şi vor avea autoritate în veci, fiindcă au fost întrunite prin acţiunea şi insuflarea Sfântului Duh, iar regula după care acestea se ghidau era binele absolut şi adevărul absolut, care rămân în veac. A doua însuşire particulară este aceea că posedă lipsa de greşeală sau infailibilitatea, fiindcă reprezintă cugetarea Bisericii întregi, adică a Bisericii celei Una, Soborniceşti şi Apostoleşti. Despre cugetarea aceasta a Bisericii dau mărturie Părinţii din vremurile foarte vechi ale Bisericii³”.

Vedem aşadar că Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu a recunoscut pe nimeni, şi cu atât mai puţin pe papă, ca fiind fără de păcat şi infailibil, ci doar pe ea însăşi în totalitatea (şi nu prin reprezentanţi şi delegaţi sau delegaţii) episcopilor ei. Aşadar conferinţa episcopală din Cipru nu este sinod şi cu atât mai puţin panortodox, dar dacă tot se luptă partizanii lui să-i dea un astfel de rang ar putea fi numit Sinodul I ecumenist din Creta.

Una din consecinţele sinodului a fost „recunoaşterea ecumenismului drept dogmă”, după cum semnalează semnatarii Scrisorii deschise adresată mitropolitului Teofan al Moldovei şi Bucovinei, opinie împărtăşită şi de cei peste 4500 de semnatari. Lista este încă deschisă. Numai că ecumenismul este erezie! Şi nu doar pentru că a fost numit astfel de părinţii şi sfinţii mai noi ai Bisericii, cei ai veacului al XX lea, ci pentru că a fost osândită de un sinod. Mai exact în august 1983 Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, din afara Rusiei a dat anatemei ecumenismul şi toate lucrările lui şi pe cei pe care îl susţin. Anatema este valabilă şi astăzi doar că a fost puţin mediatizată şi nu este foarte cunoscută. Această hotărâre sinodală glăsuieşte:

ANATEMA

Celor care se ridică împotriva Bisericii Ortodoxe şi susţin că Biserica lui Hristos s-a împărţit în aşa zise ramificaţii, ce diferă una de alta după doctrină şi modul de viaţă sau că Biserica nu a existat în chip văzut, ci se va constitui abia în viitor, când toate ramificaţiile sau părţile, ori confesiunile şi chiar toate religiile se vor uni într-un singur trup.

Anatema şi celor care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de preoţia şi tainele ereticilor, dar afirmă că botezul şi euharistia ereticilor ar fi suficiente pentru mântuire.

De aici anatema şi celor ce comunică în mod conştient cu ereticii amintiţi sau susţin, propagă şi iau apărarea ereziei ecumeniste (subl. mea) proaspăt apărute a acestora sub pretextul pretinsei iubiri fraterne sau presupusei uniri a creştinilor scindaţi.

Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, august 1983⁴.

Prestaţia delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la Sinodul I ecumenist din Creta, de anul acesta a fost meritorie, în plan teoretic, după cum se afirmă pe canalele oficiale dar şi pe cele neoficiale. Păcat, însă, că amendamentele şi luările de poziţie în apărarea învăţăturii de credinţă ortodoxe nu s-au finalizat prin refuzul semnării documentelor oficiale ale sinodului sau măcar a unora dintre acestea, cele vădit antiortodoxe, cum au făcut şi alţi ierarhi. Toată mărturisirea ortodoxă, cea bună din cuvânt a fost stricată prin fapte, prin semnătură.

Aşa că nu este de mirare că întoarcerea acasă a lui Arie, cel cu douăzeci şi patru de capete, în frunte cu Iuda vânzătorul s-a făcut cu destulă discreţie, sperând că poporul drept credincios nu le va taxa prestaţia antiortodoxă şi în mare măsură aşa s-a şi întâmplat. Doar că au existat şi mai există, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, străjeri ai ortodoxiei care nu au tăcut. Unii au rupt comuniunea explicând public de ce, alţii i-au taxat pe unde i-au prins pe ierarhii trădători, punându-li e în faţă căderea, iar alţii au făcut o scrisoare deschisă prin care îi somau să se lepede de lucrările lor cele rele, cele antihristice.

Răspunsul ierarhului, printr-un comunicat de presă, a reafirmat (n.n. fortat, incomplet si de fatada) credinţa sa ortodoxă, cu cuvântul, dar nu a adus şi o delimitare clară de erezie şi nu a arătat părere de rău faţă de faptele comise în Creta, adică semnarea documentelor sinodului ecumenist. S-a pornit astfel un război al declaraţiilor sau mai degrabă al surzilor, în care fiecare tabără îşi argumentează poziţia şi combate argumentele celeilalte.

Se vorbeşte tot mai insistent despre ruperea comuniunii, se îndemnă la evitarea locurilor unde slujesc ierarhii ecumenişti şi la încetarea pomenirii acestora. Să vedem, socotind băbeşte, ce înseamnă aceasta şi dacă este de ajuns. Poporul credincios este în comuniune cu (arhi)episcopul locului prin intermediul preoţilor de mir (în cazul călugărilor prin ieromonahii care slujesc în mănăstire); (arhi)episcopul se află în comuniune cu mitropolitul, care la rândul lui se află în comuniune cu ceilalţi episcopi, cu preoţii de mir şi de mănăstire şi prin aceştia cu toţi credincioşii din episcopie sau mitropolie; la fel funcţionează relaţia şi cu patriarhul (primul între egali) şi aşa tot poporul ortodox din Biserică se află în comuniune unul cu celălalt, turma cu păstorii şi păstorii cu turma cea cuvântătoare.

Dacă una din verigi cedează celelalte o pot izola (nu a funcţionat şi în cazul Corneanu, a mitropolitului care s-a împărtăşit cu ereticii), dar ce faci când cedează 24 plus una dintre verigi? Oricum hotărârea este foarte grea şi trebui ca fiecare, faţă în faţă cu conştiinţa sa, şi cu cât îl luminează Duhul Sfânt, să ia decizia corectă şi la momentul oportun.

La sinodul BOR despre care se spune că se va întruni în curând nădăjduim ca arhiereii să mărturisească Adevărul şi cu fapta nu numai cu vorba, cei căzuţi în erezia ecumenistă să se întoarcă la Hristos, iar celorlalţi să le dea Dumnezeu curaj şi bărbăţie, dreaptă socoteală şi necăutare la faţă şi să se gândească la cuvintele Protoprezbiterului Theodor Zisis:

„Conducerea bisericească şi teologică a suferit o eroziune şi o alienare – desigur cu lăudabile excepţii – sau, precum zice un respectabil stareţ şi egumen, sunt partizanii unei noi erezii, ai ereziei liniştirii (ἐφησυχασμοῦ = relaxării). Nu vor să-şi piardă liniştea şi să se tulbure. Petrec bine în festivităţi şi hramuri, şi cu famenii lor fii duhovniceşti, ce îi înconjoară şi îi urmează. Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă – al treilea tip de ateism. Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (ἐφησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism”⁵.

Vom vedea după sinodul din toamna aceasta, de la Bucureşti, dacă BOR (Biserica Ortodoxă Română) va rămâne la titulatura actuală sau va deveni BER (Biserica Ecumenistă Română).

Silviu ARONEŢ