Unele dintre deciziile Adunării din Creta sunt foarte bune (de exemplu, recunoaşterea Sinoadelor VIII şi IX Ecumenice şi a altora antifilioquiste, antipapiste, anti erezii romanocatolice, antiprotestante, condamnarea uniaţiei, adică a greco-catolicismului), dar funcţionează şi ca un puternic cal troian pentru că acceptarea deciziilor sinodului vine la pachet cu acceptarea modului greşit de organizare şi votare, cu acceptarea noii eclesiologii heterodoxe a primaţialismului şi a noii (supra-)instituţii a sinaxei extinse a primaţilor sub titlul de „Sfânt şi Mare Sinod” permanent. Relaţiile trebuie să fie între Sf. Sinoade locale, nu între primaţi. Primatul este în aceste cazuri doar reprezentantul sinodului său, nu tătucul sau micul lui papă …
Ideea noii eclesiologii pleacă de la importarea personalismului existenţialist în teologia ŞI ECLESIOLOGIA ortodoxă prin teologia Mitropolitului Ioan Ziziulas al Pergamului, mâna dreaptă a Patriarhului Bartolomeu.
Mai pe scurt, ideea sa că unitatea Bisericii locale se face în Euharistie şi Episcop duce la ideea că unitatea Bisericii autocefale se face în primat, iar cea a Bisericii Ortodoxe se face în Patriarhul fanariot (mai am de citit şi recitit legătura dintre aceste teorii şi ideea că unitatea Sfintei Treimi este în Persoana Tatălui, nu în fiinţa şi voinţa comună a celor Trei Persoane – în volumul „Persoană şi natură” J.-Cl. Larchet explica critic ceva despre teologia trinitară a lui Ziziulas). De altfel, un alt mitropolit al Patriarhiei Ecumenice a formulat clar teoria că Biserica Ortodoxă are nevoie de un semn văzut al unităţii sale, iar acesta trebuie să fie Patriarhul „Ecumenic”, adică fanariot.
Cred că aceasta este una dintre principalele probleme DOGMATICE ale Ortodoxiei astăzi.
Cum spuneam şi în alt loc, fostul Constantinopol, actualul Fanar, asemenea Vechii Rome, îşi creează o întreagă ideologie teologică a puterii pe măsură ce aceasta a fost, de facto, pierdută conform chiar înseşi principiilor canoanelor care i-au acordat-o în secolul V şi, mai apoi, prin autointitularea de „Ecumenică” la sfârşitul sec. VI, pe când ajunsese Constantinopolul capitală a Imperiului, apoi UNICĂ capitală a sa, după căderea Vechii Rome.
Care este soluţia la această problemă? Este necesară o completă reconfigurare a lumii ortodoxe pe baza unei eclesiologii real ortodoxe, nonautiste şi nonanacronice. Poate prin conferirea de „primus inter pares” pe bază de apostolicitate de primă mână Ierusalimului (sau Antiohiei pentru că este locul unde prima dată ucenicii Domnului s-au numit creştini şi pentru că de ea ţinea şi Ierusalimul până în secolul V, când Ierusalimului devine Patriarhie) – dar ambele se află în zone din ce în ce mai minoritar ortodoxe şi sub stăpânire noncreştină (ceea ce poate ajuta, în sens de spirit martiric, sau, din contră, poate duce la decizii slabe, fricoase, influenţate politic de heterodocşi etc). Apoi se mai poate o variantă prin instituirea unei rotaţii a preşedinţiei sinoadelor, care sistem deşi nu are tradiţie în Ortodoxie, este mai colegial şi mai puţin păgubos sau eretic decât ideologia neopapismului primaţial sau decât bătăliile pentru putere la care asistăm.
Aştept opinii!
M.M.
PS: există o definiţie şi condamnare explicită a etnofiletismului (şi clericalismului) în documentele Adunării din Creta? Că de chestiunea ecumenismului ne-am ocupat mai mult deja, deşi încă nu am verificat varianta finală a textelor Adunării (unde, totuşi, înţeleg că li se recunoaşte titlul istoric de biserici heteordocşilor, se acceptă căsătoria mixtă, deşi este osândită de un sinod ecumenic etc).
Ana Elisabeta
Tot acolo unde enciclica sinodală menţionează Sinoadele VIII şi IX ecumenice, menţionează şi Sinodul de la Constantinopol din 1872 (cred) unde s-a condamnat etnofiletismul. Este cu câteva rânduri mai jos, poate chiar în acelaşi paragraf.
După părerea mea, „recunoaştere” e cam mult spus. Ar fi trebuit reafirmate deciziile acestor Sinoade şi mai ales anatemele lor. O situaţie delicată, având în vedere că parte din anatemizaţi erau de faţă, invitaţi ca observatori!
Textele finale, inclusiv enciclica, sunt pe internet pe site-ul „sinodului”, în cele 4 limbi oficiale. Sunt o lectură plicticoasă, dar instructivă şi, aş zice, necesară.
Problema întâietăţii între scaunele patriarhale este irelevantă câtă vreme în aceste funcţii este ales „cine trebuie”. Să se spargă acest mecanism vicios, să fie aleşi doar ierarhi vrednici după criteriile ortodoxe, şi atunci Patriarhul Ecumenic va fi întâiul apărător al Ortodoxiei, indiferent de scaunul pe care l-ar ocupa.
Apoi, mai degrabă decât problema redefinirii rolului Patriarhului Ecumenic şi al întâistătătorilor în general (care e într-adevăr o problemă reală), este presantă problema redefinirii sinodalităţii, sub forma acestui „sinod” care se autodeclară infailibil. Un fel de infailibilitate papală colectivă. Lăsat să funcţioneze ca atare, nesancţionat de pliroma Bisericii precum Sinoadele tradiţionale, acest mecanism neortodox riscă să producă decizii din ce în ce mai neortodoxe.
În paranteză fie spus, Patriarhul Constantinopolului nu s-a autointitulat ecumenic, ci i-a fost acordat acest titlu de către împărat. Titlul a fost contestat de Papa de atunci al Romei, cred că Sf. Grigorie Dialogul (în orice caz, un Papă ortodox), însă a rămas în uz.
O a doua problemă presantă este redefinirea eclesiologiei, care se face pe mai multe planuri, însă cel mai grav aspect este încercarea de a desfiinţa sau, pe moment, cel puţin de a înmuia şi permeabiliza prin mai multe mijloace graniţele aşezate de Sfinţii Părinţi între Adevărul ortodox şi erezii, respectiv între Biserică şi eretici. Se vorbeşte de biserici eterodoxe, de căsătorii între ortodocşi şi eterodocşi care cred în Hristos, sunt invitaţi eterodocşii la „sinod”, se face împreună-rugăciune cu ei, se vorbeşte laudativ despre participarea Bisericilor ortodoxe locale în CMB etc. Este ca şi cum s-ar dori ştergerea din conştiinţa membrilor Bisericii a faptului că, în afara graniţelor dogmatice aşezate de Sfinţii Părinţi, nu poate exista comuniune cu Hristos şi Biserica Lui şi nici mântuire. Nici măcar nu se foloseşte nicăieri termenul de „erezie” şi „eretic”, dar se vorbeşte mult despre dragoste şi unitate – una din multiplele coincidenţe care apropie „sinodul” din Creta de „sinodul” papistaş Vatican II. Acesta din urmă a luat o direcţie ecumenistă odată cu implicarea în 1963 a noului papă Paul VI. În 1965, Patriarhul Athenagora de nevrednică pomenire şi papa Paul VI „ridicau” reciproc anatemele chiar în cadrul Conciliului Vatican II. Ce mai urmează, la ce să ne aşteptăm? La nimic bun.
În rest, dau cuvântul ÎPS Serafim al Pireului:
https://sinod-creta.ortodoxinfo.ro/2016/06/27/mitropolitul-serafim-de-pireu-primele-constatari-dureroase-despre-sinodul-panortodox-din-creta/
De asemenea important de citit:
https://theologiepatristica.wordpress.com/2016/06/27/sa-ne-aduce-aminte-de-cuvantul-aproape-profetic-ips-serafim-al-pireului-de-acum-doi-ani-nu-intamplator-a-fost-ales-patriarh-ecumenic-kir-bartolomeu/
mihai
deja diferiti trepadusi intra pe toate siteurile ortodoxe si incep ei sa-si dea in petec si vorba ceea sunt vaditi destul de clar si degeaba le spui ca albul e alb ca ei o tin tot pe a lor